Diagnosticarea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Trimis la data: 2008-05-06
Materia: Psihologie
Nivel: Facultate
Pagini: 24
Nota: 9.16 / 10
Downloads: 3415
Autor: Laurentiu Fulgas
Dimensiune: 49kb
Voturi: 131
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, limbajul capătă noi valenţe ce îi permite copilului să realizeze relaţii complexe cu adulţii şi cu ceilalţi copii, să-şi organizeze activitatea psihică, să acumuleze informaţii, să însuşească experienţa socială. Cu ajutorul limbajului se formează şi se organizează sisteme în care sunt integrate cunoştinţele, ceea ce contribuie şi la formarea personalităţii colului. Copii cu tulburări de limbaj au aceeaşi necesitate de bază în creştere şi dezvoltare, dar totodată au şi anumite necesităţi particulare specifice, individualizate.
Actualitatea cercetării principalelor tulburări de limbaj este fundamentată şi de faptul că de la 9 % până la 30 % din copii de vârsta preşcolară şi şcolară mică sunt marcaţi de nedezvoltarea vorbirii.[8] Cercetările tulburărilor de limbaj sunt necesare nu numai pentru prevenirea acestor tulburări, dar şi pentru adoptarea unei metodologii ştiinţifice în stabilirea diagnosticului diferenţiat şi modalităţi de corectare.

O deosebită importanţă în acest scop o are studierea şi elaborarea unei clasificări a tulburărilor de limbaj care să oglindească toate varietăţile, aspectele semnificative ale acestora. In decursul istoriei dezvoltării logopediei cercetătorii tindeau către o astfel de clasificare, dar şi în timpul de faţă problema clasificării rămâne a fi una din actualele probleme nu numai a logopediei, dar şi a altor disciplini ştiinţifice care se preocupă de dereglările activităţii verbale. Complexitatea clasificării tulburărilor de limbaj e condiţională de un şir de cauze, cea mai importantă fiind studiere insuficientă a mecanismelor vorbirii, la fel şi necoincidenţa părerilor expuse de diferiţi autori privitor la principiile pe baza cărora trebuie să fie expusă clasificarea. Necesitatea de a elabora o astfel de clasificare a tulburărilor de limbaj a stimulat cercetările a mai multor savanţi ca: M. Hvatţev, R. Levina, L. Volcova, C. Păunescu, E. Verza ş.a.

Capitolul I. Caracteristica limbajului şi aspectele clasificării patologiei lui

Limbajul şi dezvoltarea lui în ontogeneză

Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul fundamental de legitimare a omului şi de situare a sa pe scara evoluţiei şi progresului materiei vii. Limbajul reprezintă funcţia de exprimare şi de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie, în limitele unei arii determinate. Iar vorbirea la rândul ei este utilizarea limbajului articulat în comunicare.

Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente şi eferente, el este rezultatul activităţii organelor de coordonare, care recepţionează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifrează conţinutul semantic şi, pe baza acestora, elaborează semnale verbale inteligibile. Însuşirea limbajului este o activitate care presupune efort îndelungat din partea individului. Copilul se naşte într-o baie lingvistică mai ,,caldă” sau mai ,,rece”, mai ,,largă” sau mai ,,strâmtă” pe care o fructifică şi o valorifică ajutat sau nu de adulţii din jur. Aceasta se realizează în etape şi faze dificile pe care copilul nu le resimte ca atare. [4,pag.169]

Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul în însuşirea vorbirii:

La prima etapă – prefonetică- copilul este lipsit nu numai de vorbirea activă, ci şi de capacitatea de înţelegere a vorbirii, chiar de diferenţierea a sunetelor.

La a doua etapă apare capacitatea de diferenţiere a fonemelor celor mai depărtate şi mai contrastate, în schimb lipseşte capacitatea de diferenţiere a sunetelor apropiate. Pronunţia copilului este greşită, alterată. El nu este capabil nici să distingă pronunţia corectă sau incorectă a persoanelor din jur, nici să observe particularităţile vorbirii proprii.

În a treia etapă intervin mutaţii hotărâtoare. Copilul începe să audă sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice. El recunoaşte cuvintele pronunţate greşit şi este capabil să facă distincţie între o pronunţie corectă şi una greşită. Vorbirea lui se menţine încă incorectă, dar apar unele sunete intermediare între sunetele pronunţate de copil şi cele pronunţate de adult.

În etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totuşi copilul nu a depăşit complet forma anterioară şi el continuă să perceapă greşit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activă ajunge la un nivel de corectitudine aproape completă.

În etapa a cincea procesul dezvoltării fonematice se desăvârşeşte. Copilul aude şi vorbeşte corect. El îşi formează imagini auditive fine şi diferenţiate atât ale cuvintelor cât şi ale sunetelor distincte. Iar acum vom descrie procesul evoluţiei limbajului în etape cronologice. În privinţa articulării sunetelor până la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia – Sanchez I.N. 1995).

I. Intre 0 - 6 luni – etapa vocalizării primare, sunetele emise dobândind o uşoară valoare de semnalizare, la început întâmplătoare.

II între 6- 10 luni – etapa gânguritului, când vocalizările se organizează parţial în seturi respective de sunete; ele au o funcţie de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioară.

III între 10 luni – 12,15 luni – etapa lalaţiunii în care aceste seturi repetative se organizează mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversaţie prin care copilul tinde să imită ceea ce aude în jurul său (fără semnificaţie pentru el).

IV în jurul vârstei de 12-15 luni - debutează etapa primelor cuvinte. Iniţial se produc vocalizări combinate cu lalaţiuni sub forma similară a cuvintelor pentru ca mai apoi să apară un ,,sâmbure” de cuvânt propriu – zis. Aceasta este etapa crucială pentru progresul ulterior al copilului în asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvânt în sine, ci un element, căruia atribuindu-se o anumită semnificaţie ajunge să îndeplinească o funcţie ca atare.

M. Cohen distinge 4 etape în evoluţia limbaj infantil:

I între 8-10 luni – primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).
II între 10-14 (18) luni – multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.
III între 18-36 luni - prezenţa primelor sinteze, perfecţionate treptat.
IV după 36 luni – prezenţa formelor gramaticale specifice adultului.

Dezvoltarea pronunţiei sunetelor se bazează pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezintă perioada sunetelor pseudoverbale. Spre vârsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele” compuse din câteva silabe. De la 7 – 18 luni nu fonemele au semnificaţie, ci intonaţia, ritmul, abia după aceasta – conturul general al cuvântului. La 1,5 ani limbajul copilului constă din cuvinte cu caracter instabil al conţinutului sonor şi uneori cu reducţia cuvântului până la o silabă. Mai constante cuvintele devin spre vârsta de 2 ani. În această perioadă copilul trece de la cuvinte primitive şi imitări de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.

Primele consoane pe care încep să le pronunţe corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunţă liber sunetele palato – lingvale anterioare şi posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunţă sunetele z, s, j, h, l, r. Asimilarea sau dezvoltarea simţului sintactic: ,,a aptitudinilor, gramaticale” reprezintă o direcţie sincronă de dezvoltare esenţială a limbajului copilului. Se poate sesiza o cronologie specifică a evoluţiei sintactice a micului ,,ucenic” în ale vorbirii. Mai întâi apar substantivele în vorbirea copilului apoi verbele şi mai apoi adjectivele şi adverbele (V. Ştern).

M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfăşurată:

I stadiu (9 – 18 luni) – structurarea unui element ce revine cu frecvenţă mare: interogare prin intonare şi accent pe ultima silabă (ma-ma).
II stadiu (1,6 – 2 ani) – structuri din 2 elemente combinate: subst. + negaţie (exemplu: ,,tata, nu”); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: ,,mama, unde”); interogaţie mai clară.
III stadiu (24-30 luni) – structuri din 3 elemente: negaţia + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.; nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propoziţii şi primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.
IV stadiu (2,6 – 3 ani) – structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propoziţionale, deşi uneori eliptice şi parţial în dezacord gramatical.
V stadiu (3 –3,2 ani) – structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica şi lega între ele.
VI stadiu (3,2 – 4,6 ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.