Dialoguri despre arta - Marcel Breazu

Referat despre Dialoguri despre arta - Marcel Breazu
Primul capitol al studiului intitulat ,,CUMPĂNA’’ , tratează in linii mari definirea sentimentului de ,,delectare” în momentul intrării în contact cu o operă artistică şi care sunt condiţile care trebuie să le îndeplinească un iubitor de artă. Sentimentul care imediat îi trece prin minte unui iubitor de artă după ce intră in contact cu o capodoperă a lui Bach, Enescu sau Arghezi, este sentimentul de farmec.

L-a fermecat vioara lui Enescu. Iar bucuria simţită in prezenţa unei opere de artă nu presupune o muncă laborioasă, un efort mare trebuie să fie o delectare iar mai apoi după ce mesajul artistic a fost receptat să se poată forma o părere cu privire la conţinutul artistic anterior asimilat. Pentru ca acest proces să se desfăşoare în condiţii favorabile o primă condiţie este educaţia estetică perseverentă iar mai apoi urmează înţelegerea, cunoaşterea familiarizarea ei.Acestea sunt etapele anterioare sentimentului de fermecat.

Iar acolo unde acest farmec nu apare, nu existră trăire estetică autentică, iar artistul autentic nu poate merge pe căi bătătorite, sensibilitatea lui este cu un pas înaintea publicului său. Nevoia cumpenei se resimte între cerinţele consumatorului de artă şi producătorului care , prin natura lui , este chemat să dea acestor cerinţe orizonturi mereu noi. Această cumpănă trebuie să o ţină un cronicar,critic, teoretician al artei.

Artistul făureşte o operă cu o anumită structură, devenind creator original, dându-i un limbaj artistic cu valenţe noi.
Opere aristice create de el trec mereu dincolo de tiparele existente, pe care tocmai se mulase sensibilitatea publicului. Valorizarea adecvată a acestor obiecte de artă trebuie să fie rezultatul unui act critic, care restabileşte concordanţa dintre obiectul artistic şi subiectul asupra căruia acţionează. Cumpăna trebuie ţinută cu ponderea cuvenită, între cercetarea obiectului artistic şi factorii care transgresează opera şi care se regăsesc în gustul public a unei epoci, natiuni,colectivităţi sau grup social.

Exegetul nu poate să nu ţină cont de coordonatele acestui gust public, în numele căruia cere artistului să nu se rupă de receptivitatea existentă într-un moment istoric dat. Exegetul are îndatorirea socială de a aduce cumpăna în poziţia ei de echilibru, făcându-l atent pe artist asupra audienţei pe care o poate găsi la cei care îi aşteaptă opera.

In linii mari primul capitol tratează astfel de probleme, condiţile necesare pentru ca delectarea estetică să aibă loc, receptivitatea operei de artă, ce rol are un exeget în adecvata valorare artistică iar creatorul de artă cum poate să-şi canalizeze inspiraţia în realizarea unor obiecte artistice cerute şi aşteptate de public.

Cel de al doilea capitol intitulat POETUL SI CITITORUL SAU , aduce în prim plan relaţia dintre poet şi cititor, fiecare ce aşteptări are iar celălalt cum îi face faţă. Pentru ca cititorul de poezie să nu fie dezamăgit de opera unui poet, pe care tocmai o citeşte, trebuie să facă un efort necesar de a nu începe lecturarea operei cu anumite premise: să întalnească acelaş fior în versuri ca la Eminescu sau Blaga, să nu ţină cont de secolul, epoca în care este scrisă opera respectivă (fiecare epoca are ,,viteza” ei, dacă înainte ne deplasam cu căruţa trasă de cai acum zburăm cu avionul) şi nici să aibă pretenţia de a întalni altceva cu totul deosebit, neobişnuit la acel poet faţă de predecesorii lui.

Acest capoitol conturează relaţia poet-cititor iar ca nici unul să nu ,, sufere’’ condiţile trebuiesc să fie respectate. Cel de al treilea capitol PICTORUL ŞI FRECVENTATORUL DE MUZEE schiţează legătura dintre pânzele pictorilor şi fotografii, ce aşteptari să aibă iubitorii de pictură de la operele pictorilor şi ce de la fotografii.

Pânza pictorului înt-radevăr zugrăveşte un colţ de realitate din jurul lui, din jurul nostru însă este reflectată în mod subiectiv.Artistul işi pune amprenta sufletului său prin intermediul culorilor alese şi reprezentate, este imprimat unghiul lui de înţelegere a realităţii, percepţia depre reacţia lui umană faţă de obiect. In paralel sunt aşezate operele meşteşugarilor care realizează ca de exemplu o planşă botanică, ei trebuie să expună realitatea în mod obiectiv, in lucrarea lor nu trebuie să se ,, citească’’ sufletul lor, unghiul lor de înţelegere , aidoma unor fotografii trebuie să fie lucrarea, singurul lucru ce se poate deduce este calitatea lui de tehnic, meşteşugar care rezultă din fel în care e realizată lucrarea, cât de corect este şi cât de obiectiv a redat realitatea.

Mulţumirile iubitorului de artă sunt diferite la cele două lucrăi, din planşa botanică se alege cu o sumă de cunoştinţe despre planta respectivă reprezentată iar din pânza pictorului cu o cunoaştere sensibilă a omului, şi nu numai a pictorului dar şi a fiecăruia împarte. Ambele lucrări sunt opere de artă, dar fiecare cu rol diferit, fiecare servind la altceva. Nu ne putem dispensa de nici una dar nici nu putem să le încurcăm rolurile şi nici inversa. In genere acest capitol tratează astfel de probleme pentru ca receptarea fiecărei opere de artă în felul ei să conducă la o mai bună înţelegere a ei şi al creatorului său.

Cel de al patrulea capitol al studiului abordează arta muzicală şi este intitulat MUZICĂ-MATEMATICĂ ŞI ELAN, în acest studiu despre muzică sunt discutate aspectele cele mai importante legate de această artă.
Sunetul produs de un instrument muzical cu ajutorul unui artist priceput este o adevarată minune. Muzicalitatea este compusă dintr-o impresionantă rigoritate matematică împresurată cu reguli severe ale armoniei şi contrapunctului şi însufleţită de emoţia compozitorului.

Două probleme importante sunt discutate,prima este reprezentată de receptarea muzicii, adică cea corectă. Când ne lăsăm încântat auzul de o operă muzicală nu trebuie să începem ascultarea cu prejudecăţi. Cum ar fi aşteptarea de a găsi ceva acolo unde nu este. Nici să nu avem alte aşteptări decât cele propuse de compozitor. Incepi prin a te mira că în ,,Coloana Infinită” a lui Tiberiu Olah, de exemplu , nu regăseşti cantabilitatea ,,Baladei’’ lui Ciprian Porumbescu.Iar cea de a doua problemă adusă în discuţie este permanenta înnoire a limbajului muzical artistic. A condamna noile instrumente muzicale, cele electronice este o greşală foarte mare, este ca şi cum contemporanii lui Vivaldi ar fi condamnat vioara, doar pentru că nu este unul dintre vechile şi familiarele instrumente muzicale pe care le lăsaseră înaintaşii.