Dismorfofobia

Trimis la data: 2006-05-08
Materia: Psihologie
Nivel: Facultate
Pagini: 4
Nota: 7.16 / 10
Downloads: 9
Autor: Alexandra
Dimensiune: 12kb
Voturi: 2
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Ce este dismorfofobia?Descrisă pentru prima dată sub acest nume de E. Moselli în 1886, dismorfofobia nu este o simplă fobie, ci mai curând o credinţă cvasidelirantă. Subiectul care suferă de ea este convins că e urât, că are un corp anormal, malformat. Această lipsă de graţie, chiar dacă are uneori o anumită justificare reală, nu este apreciată obiectiv. Ea este trăită ca un obstacol de netrecut pentru o viaţă normală şi pentru existenţa unor relaţii satisfăcătoare cu anturajul. Ea poate să apară ca o tulburare izolată la sfârşitul perioadei de latenţă, când tânărul adolescent suferă brusc mutaţiile corporale din perioada pubertară.
Transformarea mamară la faţă, apariţia caracterelor sexuale secundare la ambele sexe, o creştere morfologică întârziată sau, dimpotrivă, prea rapidă, o uşoară obezitate sau, invers, o oarecare slăbiciune pot fi substratul obiectiv al unei îngrijorări ce riscă să fie agravată de criticile mediului, care îşi impune canoanele estetice corporale.

Dacă adolescentul e timid, introvertit sau hipersensibil, acest lucru e uneori suficient pentru a declanşa această preocupare morbidă, ce poate evolua într-un mod exclusiv depresiv. Uneori însă tulburarea se agravează şi poate deveni primul simptom al unei evoluţii schizofrenice care trebuie să fie recunoscută, cu atât mai mult cu cât dismorfofobia poate rămâne vreme îndelungată singurul simptom al procesului disociativ.

Cum se manifestă?
De obicei îngrijorarea obsesivă este legată de zona feţei, de păr sau miros. Tulburarea debutează de multe ori în adolescenţă, devine cronică şi duce către o suferinţă interioară foarte mare.

Cei care suferă de această tulburare se pot simţi ridicol în situaţii sociale, consultă mulţi dermatologi sau chirurgi plasticieni şi sunt dispuşi să treacă prin proceduri riscante şi dureroase pentru a schimba defectul care îi terorizează. Dar, din păcate, procedurile medicale, doar rareori produc o ameliorare a suferinţei şi, de multe ori, duc către o înrăutăţire a simptomelor.

Efectele bolii sunt resimţite în domeniul relaţiilor cu ceilalţi. Persoanele care suferă de dismorfofobie nu au prieteni. În domeniul şcolar pot apărea dificultăţi de concentrare datorită gândurilor obsesive asupra felului în care arată. Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi în orice suprafaţă care reflectă imaginea sau evitarea oglinzilor, măsurarea sau palparea repetată a defectului, cerinţe repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de defect, camuflarea defectelor, evitarea situaţiilor sociale.

Tulburarea dismorfică corporală are tendinţa de a deveni cronică şi poate determina izolare socială, abandon şcolar, depresie majoră, intervenţii chirurgicale inutile şi chiar sinucidere (29% dintre pacienţi au tentative de sinucidere). Dismorfofobia se poate asocia şi cu alte tulburări ca tulburarea obsesiv compulsivă şi tulburarea delirantă. De cele mai multe ori, tulburarea nu este diagnosticată.

Pacienţii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazută şi le cer in permanenţă celorlalţi să îi asigure că defectul lor este "normal" sau "nu chiar atât de rău". Cele mai întâlnite nemulţumiri ale pacienţilor se referă la probleme ale pielii ca acnee, riduri sau pete ale feţei, la păr, la forma şi mărimea nasului, dar şi la alte părti ale corpului sau la zonele genitale.

Acţiunile pe care le face o persoană care suferă de dismorfofobie sunt în totalitate voluntare, dar involuntare, şi, deşi această exprimare este o contradicţie în termeni, în realitate lucrurile aşa stau. Pacientul este controlat de acţiunile sale în timp ce îşi doreşte să renunţe la ritualurile pe care le tot îndeplineşte, se simte constrâns în permanenţă de ele şi nu prea reuşeşte să facă nimic pentru a le opri. Am putea spune că, într-un fel, seamănă cu adicţia.

Unul dintre comportamentele cel mai des întâlnite la persoanele cu TDC este uitatul în oglindă sau evitarea oglinzii. Nu este necesară o oglindă, orice suprafaţă care reflectă va fi folosită iar unii pacienţi au oglinzi preferate pe care le ţin în locurile în care cred că este cea mai avantajoasă lumină pentru a se privi. Există, însă, şi pacienţi care evită oglinzile în timpul zilei sau tot timpul.

Le acoperă, le dau jos de pe pereţi sau sting lumina când se apropie de ele. Ce trebuie să ştim este că nu privitul în oglindă este sursa durerii, a suferinţei. Se întamplă ca o persoană care suferă de TDC să petreacă un timp în faţa oglinzii şi acest lucru să nu îl tulbure, dar lucrurile devin problematice atunci când apare un atac de dismorfofobie în timp ce se priveşte în oglindă.

Acest atac este cel mai mare duşman al său, este acel moment în care se simte lipsit de speranţă, urât, diform, are gânduri suicidare şi poate apărea oricând sau poate fi declanşat de un număr destul de mare de situaţii. De obicei, un astfel de atac apare în perioade de stres iar comportamentele specifice (cum este şi privitul în oglindă) se amplifică. Din această cauza mulţi pacienţi asociază ura de sine şi neajutorarea cu oglinzile şi cu reflectarea pe care o vad că îi fixează. Persoanele care suferă de TDC deseori nu se lasă fotografiate şi evită chiar reuniunile de familie sau alte evenimente din acest motiv.

Se pare că anxietatea lor creşte foarte mult pentru că nu au controlul asupra celor care ar putea vedea fotografia şi asupra a ceea ce le-ar putea trece prin minte legat de ceea ce este în fotografie. Fotografia pare că îi convinge că ceea ce cred despre ei este adevărat, sau chiar mai rău, le confirmă urâţenia, diformitatea.

Ei ajung să dispreţuiască ceea ce vad şi devin perfecţionişti, au o grijă exagerată pentru fiecare detaliu al aspectului lor. Interesant este că uneori părerile despre fotografiile lor se schimbă, pot chiar să se placă în unele dintre ele şi probabil că aceasta se datorează faptului că percepţia lor asupra acelei părţi din corpul lor, care îi obsedează, se schimbă.

Foarte mulţi dintre cei care au dismorfofobie evită situaţiile publice în care nu se simt confortabil din mai multe motive. În primul rând, se pare că se declanşează teama de a nu fi judecaţi de ceilalţi, simt că nu se pot "conecta" cu persoanele din jurul lor, se simt excluşi din grup.

Limbajul natural al corpului este deseori restricţionat, nu vor ca cei din jur să îi observe, se tem că vor fi criticaţi. Nu vor să spună ceva greşit, să se mişte într-un mod nepotrivit, se tem să zâmbească, să facă orice le-ar atrage atenţia celorlalţi pentru că ei ar putea vedea cât sunt de diferiţi faţă de ei şi, eventual, îi vor respinge.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.