Doina - temelia de spirit si intelepciune a cantecului popular

Originea şi vechimea Doinei, de astfel, ca şi etimologia acestui cuvînt, nu sunt cunoscute, ele fiind acoperite de vălul misterului. În acest sens există numeroase ipoteze care, pîna în prezent, nu au fost comfirmate.
Cercetătorul Petre Brîncusi mărturisise că ”A fost o vreme cînd, dintre toate genurile folclorice, doina reprezenta gloria cea mai înaltă, sinteza străbătută de unică vibraţie care dă imaginii muzicale şi poetice unicitate de miracol…

Întruchiparea cea mai desăvîrşită a genului poporului român o regăsi în ea".
George Breazul considera că Doina – cea mai autentică si mai caracteris- tica formă de expresie a muzicii populare românesti – are aceeaşi funcţie ca şi plînsul,e tot atît de legată de natură, tot atît de pură din punct de vedere psihic, tot atît de spontană, tot atît de originală şi de adevărată ca şi o exclamaţie, ca şi un geamăt, ca şi un strigăt; atît de naturale sunt aceste expresii ale unui melos popular, încît ţie teamă să le destrămi pura lor candoare şi simplitate şi cu greu cutezi să le denumeşti cu obişnuitul cuvint

Muzică.Nu ştim cu certitudine de unde vine şi ce înteles poartă in sine cuvîntul doina. O seamă de cercetători, printre care şi Aron Densuşeanu, doina provine de la Gheorghe Bariţiu atestase pe la 1842, în Transilvania, forma daina, folosita în cîntecele maramureşene.Tiberiu Brediceanu, în calitate de culegător de folclor, a descoperit în Maramureş, în anul 1910, ambele forme doina şi daina.

Cu trei ani mai tirziu, in 1913, Bela Bartik a întîlnit in Maramureş şi forma doinam. Scriitorii Alecu Russo şi Vasile Alecsandri au constatat că doina, ca termen tehnic folclorice, pot fi utilizate pe un anumit fel de cîntare.
“De la Alecsandri încoace cuvîntul (doina- n.n.) a dobîndit o largă popularitate, precum observa Tibetiu Alexandru, ajungînd simbolul celei mai neaoşe poezii şi muzici orchestrale a românilor”.

Meditînd asupra notiunii doină, Tibetiu Alexandru crede, ca si alţi cercetători, că aceasta este imprumutată din altă limbă. Unul din argumentele sale întru susţinerea acestei ipoteze este mărturia ţăranilor din mai multe localitaţi, care confirmau că nu cunosc obîrsia doinei. Cu timpul noţiunea doină s-a încetăţenit. Doina, după spusele lui T. Alexandru, era numită “ orice fel de melodie vocală sau instrumentală cu ritm liber, tărăgănat, cu caracter oarecum melancolic”.