Doina populara

Doina populară este o specie a liricii populare, caracteristică numai folclorului literar românesc, în care omul, în directă relaţie cu natura, exprimă sentimentele de dor şi jale, stări sufleteşti specifice exclusiv românului şi puternic înrădăcinate în structura lui spirituală. Stilistic, doina se invidualizează, între celelalte creaţii lirice, printr-o deosebită bogăţie metaforică, printr-o armonie perfectă a eului liric cu natura înconjurătoare, care amplifică stările sufleteşti exprimate.

Doina „Frunză verde magheran ...”a fost publicată de Vasile Alecsandri în culegerea „Poezii populare ale românilor” şi este o doină de haiducie, cunoscută şi sub numele de doină de voinicie. Titlul este sugestiv , fiind format dintr-o denumire tipic populară „Frunză verde”, lângă care se alătură planta, ce simbolizează plaiurile sau sentimentele cântate în doina respectivă. Altfel spus, titlul „Frunză verde magheran ...”simbolizează ideea că această poezie este reprezentativă pentru doina populară de haiducie.

Poezia „Frunză verde magheran ...” este alcătuită din cinci strofe, inegale ca mărime, şi cuprinde două secvenţe:
Prima este introdusă printr-o repetare a tilului, în ea făcându-se „voinicelului” din Mehedinţi o biografie aproape fabuloasă;

A doua secvenţă este introdusă prin versul „Frunză verde păducel” şi cuprinde o autocaracterizare a haiducului care ar dori să devină pandur.

Strofa întâi reia titlul, „Frunză verde magheran” fixând locul în care a fost creată această doină (pe plaiurile mehedinţene) şi este prezentat eroul acestei doine, el fiind un „voinicel mehedinţean”. În concepţia populară, la naşterea fiecărui copil, vin trei ursitoare, dintre care, una toarce, alta deapănă şi a treia taie firul vieţii. Aici, locul lor este luat de elemente ale naturii, în cadrul unor ritualuri cu valoare magică : „scăldat de mic în Olt”, „frecat cu busuioc”. Acestea, împreună cu naşterea neobişnuită (pe frunze de fag, simbol al comuniunii om-natură) îi dăriuesc viitorului voinic dragostea semenilor, vitejia şi norocul.

Pentru a-şi realiza acest destin deosebit, el pleacă, de tânăr, într-o călătorie iniţiatică. La sfârşitul ei, eroul ajunge „un voiniel / Cu inima de oţel” şi purtând „trei rânduri de pistoale”, adică un haiduc. În primele două strofe apar expresia „viteaz de tot”, ce are valoare de superlativ, şi epitetul metaforic „inimă de oţel”, acesta sugerând curajul, vitejia şi rezistenţa în faţa adversarilor.

În strofa a III-a , exclamaţia retorică „Aoleo! Ce foc de dor” exprimă dorul haiducului de a se număra printre pandurii lui Tudor Vladimirescu. Simpatia autorului faţă de aceştia reiese din folosirea epitetului („cete mândre de panduri”), tot aşa cum dragostea faţă de conducătorul lor este exprimată în cuvintele „badea Tudor”.

Expresia populară „Frunză verde păducel” marchează începutul strofei a patra, prin care se sugerează atracţia pe care o aveau haiducii pentru mişcarea revoluţionară pornită de Tudor Vladimirescu împotriva asupritorilor : „Cine-a merge după el?”. Se poate observa, încă o dată, prezentarea metaforică a haiducului („şoiman mehedinţel”) îndreptăţită prin calităţile sale : ţintaş neîntrecut, luptător priceput, înotător ca nimeni altul. Aceste trăsături fiind ale tuturor haiducilor, putem vorbi despre un portret tipic.