Elegii - referinte critice

"Elegii - referinte critice"
Bunăoară, Gheorghe Grigurcu considera că autorul volumului 11 Elegii “e din ce în ce mai puţin interiorizat şi mai mult un ins ce se vrea (şi este) un produs al publicităţii”. Dincolo de această frontieră mediatică “pasul alunecă mereu în neant”. Criticul e de părere că elegiile nu fac decât să ne împresoare cu “nişte preţiozităţi de abstracţiuni, de o faună de hibrizi metaforici”.

"Elegii - referinte critice"
Nichita “se neagă pe sine” şi, cu toate acestea, generează “inflaţii epigonice”, iar tinerii, datorită lui, îşi construiesc din cerneală “idoli bizari”. Finalul exegezei e aproape indecent: “Autorul celor 11 Elegii, întocmai ca împăratul din basmul lui Andersen, umblă adesea gol printre noi şi ne decidem cu greu să rostim adevărul” (Gheorghe Grigurcu, vol. Teritoriu liric, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 170-178, cf. Nichita Stănescu interpretat de…, 1983, p. 78-83).

"Elegii - referinte critice"
Nici Alex. Ştefănescu nu a fost un fan al elegiilor, în ciuda faptului că interpretările sale asupra liricii stănesciene în general sunt de un rafinament şi un bun simţ exemplar: “Cele 11 Elegii, departe de a forma un tot unitar, cum s-a spus, sunt poeme adunate la un loc într-un mod arbitrar şi nu intră în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului” (Alex. Ştefănescu, Introducere…, 1986, p. 109).

"Elegii - referinte critice"
Alexandru Condeescu a încercat, la un moment dat, să caute explicaţia acestor mici “accidente” exegetice: “Interpretarea Elegiilor este piatra de încercare a oricărei «ars hermeneutica» aplicată poeziei lui Nichita Stănescu. Contactul direct cu acest «hiperpoem» al vocilor lirice stănesciene poate produce celui neavizat cele mai diverse reacţii, de la stupoare la respingere totală sau acceptare necondiţionată, asemeni unui tablou de Picasso, cu a cărui atotputernicie aparent capricioasă cutezanţa poetului român are multe puncte comune” (Alexandru Condeescu, prefaţă la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 23).

"Elegii - referinte critice"
Departe de această agitaţie, Eugen Simion face risipă de superlative: “11 Elegii a fost socotită cartea cea mai bună a lui Nichita Stănescu. Autorul însuşi a sugerat, în câteva confesiuni publice, această ierar¬hie. (…) Putem spune că 11 Elegii constituie volumul cel mai unitar şi, în sens filosofic, mai dogmatic a lui Nichita Stănescu, hotărât să dea, acum, o viziune coerentă de¬mon¬strativă despre filosofia sa lirică” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 177-178).

Acelaşi critic sugerează natura iniţiatică a volumului, în timp ce Cristian Moraru este de părere că poezia lui Nichita reface “evoluţia celei eminesciene”, context în care Elegiile corespund cu Scrisorile, într-un orizont al eminescianismului filosofic (Cristian Moraru, postfaţă la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 375, la note).

Pe aceeaşi linie se înscrie şi Alexandru Condeescu atunci când afirmă că volumul Elegii “este comparabil cu locul Luceafărului în creaţia eminesciană, tablou uriaş al eroului unei mitologii personale «descriind» eul mitic în plină acţiune ontologică a numirii de sine” (Alexandru Condeescu, prefaţă la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 34).

Marian Papahagi identifică sursele acestor poeme în filosofia lui Hegel (vol. Exerciţii de lectură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 178-185), idee reluată şi de alţi exegeţi.

Pentru Ştefania Mincu, elegiile stănesciene sunt “un sondaj nou şi original în profunzimile legăturii dintre om şi cuvânt, un fel de «fenomenologie a spiritului» întreprinsă în domeniul poeticului” (Ştefania Mincu, vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Albatros, 1987, p. 49-50).