Elemente de argou si vorbire familiara

În textele care nu aparţin literaturii beletristice în sens strict, elementele familiare şi, mai ales, cele argotice servesc, de obicei, ca expresie a dezaprobării, a atitudinii ironice, a intenţiei satirice. Le întîlnim de obicei în relatarea faptului divers reprobabil, în consemnarea unor aspecte sociale neconstructive, în prezentarea unor tipuri umane negative.

După schimbarea regimului politic în 1989, apare şi o oarecare libertate a limbajului, atît în presă, cît şi în limbajul de zi cu zi. Apelul la elementele argotice este mult mai abundent nu numai în comunicarea orală, ci şi în scris, mai ales în publicaţiile cotidiene.

Toleranţa uzului actual faţă de termenii periferici se manifestă prin „tehnicizarea“ unora dintre ei: bişniţă, de pildă, e folosit curent cu referire la o „afacere dubioasă, măruntă“ (cf. La acestea se adaugă cozile interminabile, fraude, bişniţă, fenomene care blochează economia. RL 1990, nr. 57, p. 3/1). Ceea ce atrage for¬ma¬rea derivatului bişniţar, şi el destul de frecvent.O evoluţie asemănătoare se constatat în cazul cuplului, mai recent, butic, buticar, ca şi în cazul altor cuvinte argotice.

Tolerate în exprimarea familiară de categorii destul de diverse de vorbitori sînt şi băşcălie, formaţie de multă vreme cunoscută nivelului „neliterar“ al limbii, şi derivatul său băşcălios, dar şi mai recentul haios, care, după o intensă utilizare în vorbirea tineretului argotizant al anilor ’70, a pătruns în lexicul pasiv al unor categorii mult mai largi de vorbitori, fiind acceptat, ca si¬nonim „relaxat“, familiar, cu o conotaţie specifică, alături de amuzant, nostim, plin de haz.