Elemente mitice in opera eminesciana

În opera eminesciană temele istoria şi mitologia sunt conturate de romantismul perfect al acestuia. Cele mai importante mituri reluate din mitologia elină şi romană şi filozofia religiilor sunt mitul genezei şi a morţii universului, mitul creatorului şi a condiţiei omului de geniu, mitul istoriei, mitul zburătorului, mitul oniric, mitul căderii Luciferice şi mitul genezei poporului daco-roman.

Mitul Zburătorului presupune ca orice fecioară valahă din pragul majoratului, „poate fi vizitată” de o fiinţă masculină, cunoscută sub numele de „Zburător”, coborînd la miezul nopţii din Genune, ca „stea căzătoare”(meteorit), pătrunzînd prin hornul casei părinteşti şi întrupîndu-se ca Făt-Frumos, spre a-i însublima – „dureros de dulce” – sufletul cu iubirea-i nocturnă, încît să-i tulbure comportamentul firesc şi din registrul diurnului. Eminescu re-creează acest mit în „Călin”(File din poveste), unde imaginea zburătorului este creionată de cromatismul „aurit”, ce-i conferă o natură misterioasă, celestă, de provenienţă cosmică, fiind născut din „senin” şi din „ape”(albastru reflectînd puritatea fiinţei). Prin chemarea lui („Zburător cu negre plete vin-la noapte de mă fură”), se accentuează puterea nepămîntească a acestuia de a „fura” inimile fetelor „vergine”.

În poemul „Luceafărul”, mitul este sugerat de faptul că „Luceafărul” ca şi Zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se-ndrăgostească de el, apoi dispare. Astfel, fascinaţia resimţită de Cătălina sub imperiul luminii siderale sugerează trăirea maladivă a fiinţei stăpînite de Zburător. Acest personaj este portretizat de antitezele „înger” şi „demon”, „mort frumos”, cel face să fie o zeitate thanatică. Acest mit mai este interpretat ca fiind erotic, deoarece pune în relief neputinţa de a rezista în faţa dragostei şi faptul că acest sentiment profund atinge şi geniul („Hyperion”) şi omul comun („Cătălina”). Mitul Zburătorului îl mai întîlnim la Ion Heliade – Rădulescu în idila – pastel – legendă cu aceeaşi denumire. „Steaua căzătoare” anunţă moartea iubirii („cîteodată tot cade cîte-o stea”); motivul este preluat pentru a sublinia funcţiile malefice ale Zburătorului, el fiind perceput de Florica prin „dorul nespus” şi prin pierderea legăturii cu realitatea; adică „prin vis”, de unde reiese un alt mit.

Mitul oniric este conturat prin mai multe procedee artistice ca metonimia „în umbra negrului castel”, care degajă o atmosferă meschină, neînsemnată, cu interese trecătoare(„Luceafărul”); prin motivul ferestrei, ce simbolizează receptivitatea terestră în opoziţie cu cerul; prin imaginea vizuală „oglinda” ce reprezintă poarta magică, între realitate şi iluzie, între realitate şi vis. Însuşi Eminescu afirmă că „visul e simbol al aventurii individuale, atît de adînc înrădăcinată în intimitatea conştiinţei şi care iese de sub controlul propriului ei creator, el apare drept expresia cea mai falnică a fiinţei noastre”. Interpretarea visurilor este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea sufletului, mesaj transpus şi în nuvela fantastico – filosofică „Sărmanul Dionis”.

Această operă este structurată pe conceptul de lume ca vis, Eminescu identificînd planurile narative, prin care-şi exprimă ideea că „lume-ai visul nostru”. Dialogul lui Dan cu tatăl său, al cărui chip „iese” din tablou, aduce la o alunecare extatică în vis. Alt moment dominat de mitul oniric este prefigurarea vieţii călugărului Dan ca Dionis, visul şi realitatea amestecîndu-se aici într-un mozaic de forme. Pentru Dionis visul e un nou tărîm a libertăţilor şi semnificaţiilor. Visul e şi o formă de cunoaştere, el stăpîneşte lumea cu fantezia şi întregul curcubeu al posibilului. Contextul simbolic al evaziunii onirice din nuvelă este stagnarea boreală de o stranietate impresionantă: se configurează un spaţiu interior(„odaia”) şi exterior („cîmpia”) al morţii prin „îngheţ”. „Lumina lunii”, „fereastra deschisă”, oferă posibilitatea exaltării în vis, ceea ce la romantici reprezintă singura şansă de a comunica cu iubirea dorită. În „Dorinţa”, visul e starea prin care perechea accede de la eternitatea universului.

Puritatea deplină a sufletelor contopite, reface „edenul”, perechea disparînd sub „ploaia galben – aurie” a florilor de „tei”; motivul şi mitul teiului semnificînd „arborele – casă”, proiectînd sinetezic solaritatea romantică şi mireasma zeiască. „Visul ferice” permite o magică trecere spre o altă lume, senină şi netulburată. Motivul visului oracular figurează şi în poemul „Povestea magului călător în stele”; tînărul prinţ are un vis prevestitor, află că orice om are un înger păzitor şi o stea. Sub îndrumarea somnului, personajul străbate spaţii siderale pentru a ajunge la trăirea destinală sugerată de vis.

Mitul creatorului şi a condiţiei geniului este reluat de Eminescu de la filosofii germani Kant şi Shopenhauer, transfigurîndu-le în operele sale prin personaje simple şi totodată excepţionale. Misiunea „ens” – ului de geniu este de a sfinţi pămîntul, după cum se observă în poemul „Ca o făclie”: „O genii cu ce umbră pămîntul îl sfinţiţi”, „În orice veac trăiţi neîncetăţeniţi/ Şi totuşi în toate străini o să fiţi”, aceste versuri evidenţiază soarta geniului de a trăi nicăieri, de a fi veşnici, de a atinge terestrul cu sinţenia lor. Din „Luceafărul” rezultă că omul superior este un soi de „Hyperion”, unul din cei şase titani născuţi din întîlnirea cerului şi a pămîntului. El trăieşte, pentru un timp fascinaţii coborîri, răspunde la chemarea unei fiinţe, vrăjit de lumea sublunară, dar află că aceasta e trecătoare, trăieşte sub semnul norocului şi al întîmplării, pe cînd el îşi are
un loc menit în cer, pentru eternitate. Anume „eternitatea” şi exprimă condiţia supremă a geniului eminescian.