Eminescu si apocalipsa

Se regasesc cliseele binecunoscute din intreaga literatura apocaliptica: moravurile decad si se pierd, oamenii se ucid intre ei, pamantul se cutremura, soarele se intuneca, stelele se prabusesc; eliberati din lanturile lor, monstrii napadesc pe pamant; In cele din urma, armata zeilor si eroilor se va intalni cu aceea a uriasilor si a monstrilor intr-o campie intinsa (Armagedon), in batalia hotaratoare. In acest razboi vor pieri toti, ultimul supravietuitor declansand incendiul cosmic. Orice urma de viata dispare, intreg Pamantul este inghitit de Ocean si Cerul se prabuseste.

Si totusi, acesta nu este sfarsitul. Un nou pamant rasare, verde, frumos, imbelsugat, purificat de orice suferinta.Cum orice gand omenesc adanc porneste de la cauza prima, din cer, opera lui Eminescu izvoraste si ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se invartesc tot mai aproape sau mai departe de samburele de intuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii intre doi poli, geneza si stingerea. Materia este examinata in fierberea ei in aceste doua directii, in miscarea de organizare si dezorganizare.

Imaginea apocaliptica a stingerii cosmosului este grandioasa si dramatica. Intr-o gradatie succesiva, poetul potenteaza ideea echilibrului universal, al destinului uman care, daca se stinge, va cufunda totul in intuneric, universul devenind doar un vis al nefiintei. Depasindu-si conditia umana, cugetatorul din "Scrisoarea I" intuieste catastrofa cosmica. Soarele, aruncandu-si ultimele raze va deveni "trist" si "ros", inchizandu-se in intuneric, iar planetele, inghetand, in dezlantuirea lor vor cadea in spatiu, scapate din ordinea lor abisala, din franele luminii si ale soarelui:

"In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;
Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre norii intunecosi..."
Comparatia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazma sfanta a lumii care se innegreste in adanc, stelele cazand ca simple frunze ale toamnei, este cutremuratoare si avertizeaza asupra unui cataclism cosmic, prabusirea lumilor.

Imaginea tabloului culmineaza cu versurile care concluzioneaza:
" Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie...",pentru ca in noaptea nefiintei, totul cade, totul tace, incepand eterna pace, devenirea prabusindu-se, oprindu-se din pulsatiile vietii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente.

In "Archaeus" Eminescu noteaza: "in fiecare om se incearca spiritul universului, se opinteste din nou, rasare ca o raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri".Sugerand ideea de mare trecere, poezia "Memento mori" prezinta in ultimul tablou viziunea meditativa asupra Apocalipsei ce cuprinde civilizatia si universul. Intreaga natura cu fenomenele terestre si cosmice, istoria colectiva si cea individuala se cuprind aceluiasi ciclu de rotatie: apar, se dezvolta, ating apogeul si dispar:

"Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei."
Finalul poeziei este o incercare de intelegere a creatiei lui Dumnezeu cel "sfant si mare" si o prevestire a Apocalipsei, o tulburatoare meditatie asupra soartei omenirii care este harazita sa se zbata intre aceleasi limite, refacand in mersul ei istoric acelasi cerc etern, fara perspectiva de a-si putea depasi dimensiunile:

"S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;
Inzadar palizi, sinistrii, o privesc cugetatorii
Si vor cursul sa-l abata...combinatii iluzorii -
E apus de Zeitate, s-asfintire de idei."