Emotie de toamna

Poezia “Emoţie de toamnă” este o operă literară lirică, eul poetic transformându-se într-o stare de tristeţe, de disperare, împrumutând din durerea sa întregului univers.

Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusă, începutul unei stări de tristeţe, şi în egală măsură întâlnirea poetului cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece în final poetul ne indică că emoţia de toamnă se transformă într-o dragoste mare.

Tema poeziei este dragostea văzută de către poet într-o manieră personală, ca de altfel toate sentimentele legate de existenţa omului.
Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerată o adevărată artă poetică, luând în considerare faptul ă poetul afirmă: “doamna inimii mele, iubita mea supremă este Poezia”.

Poezia este structurată în două strofe inegale ce măsură, dar care comunică cu aceeaşi intensitate ideea poetică de bază a textului: dragostea ca sentiment uman, şi dragostea pentru un lucru superior, rafinat, care este arta. Ideea de bază constă în asocierea toamnei cu sentimentele poetului. Începutul poeziei nu este numai o constatare a schimbării unui anotimp, toamna sugerând anotimpul frigului, ci răcirea sentimentului de dragoste, distanţarea îndrăgostiţilor.

Versurile următoare sugerează tema despărţirii, ceea ce aduce după sine panica şi revolta poetului. Metaforele “ochi străin” şi “frunză verde de pelin” comunică teama poetului în faţa unui sentiment pe care îl vede că s-a consumat: “acoperă-mi inima cu ceva”. “Aripile ascuţite până la nori” sugerează durerea profundă de care poetul vrea să o elibereze prin bor.

Poezia este o îmbinare specifică a cuvintelor în stilul propriu lui Nichita Stănescu.În ultima strofă a poeziei poetul comunică interiorizarea. Pietrele sunt elemente care comunică trăirea interioară. Nerealizarea în planul iubirii şi lipsa de comunicare aduce după sine interiorizarea totală a poetului.
Frământarea este atât de mare, încât este asociată cu durerea cosmosului, dovadă a comunicării omului cu natura.