Enigma Otiliei - Leonid Pascalopol

Opera literară „Enigma Otiliei” de G. Călinesc este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin: temă, structură închisă, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic prin elemente ale modernităţii.
Tema romanului este prezentarea burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub determinarea social-economică. Imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează maturizarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.

Una din manierele preferate de G. Călinescu pt introducerea în acţiunea a personajelor din „Enigma Otiliei” este gruparea acestora în cadrul episodului expozitiv, sub pretextul jocului de cărţi.
Primul portret schiţat este cel al lui Leonida Pascalopol, un personaj secundar: „Era un om de vreo 50 de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos şa faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte.”

În concepţia lui G. C., portretul trebuie să aibă o finalitate psihologică precisă. Fineţea şi acurateţea remarcabilă a selectării detaliilor fizionomice şi vestimentare particulare, fac din personaj o individualitate. Amănuntul fizic expresiv: „fineţea pielii”, „tăietura englezească a mustăţii”, „lanţul de aur”, „costumul din stifă fină”, „parfumul discret”, concentrează semnificaţiile care vor releva pe parcurs profunzimi sufleteşti. Conceput ca un cumul de însuşiri, portretul expozitiv devine emblema personajului şi se fixează ca reper stabil în memoria cititorului.

Se adaugă, imediat, o altă modalitate de caracterizare directă, frecvent folosită în romanul realist obiectiv: comentariul auctorial ce însoţeşte replica personajului pt a sublinia trăsătura caracterială dominantă: „Pascalopol, se recomandă el cu cu o ceremonie ce trăda creşterea lui aleasă.”
Spre deosebire de majoritate eroilor care, potrivit lui N. Manolescu, se includ în „categoria instinctivilor, ordonaţi aproape schematic de autor”, Pascalopol se comportă ca o „fiintă morală”. În opoziţie cu „fiinţele automatice” (întruchipate de Aglae, Aurica, Simion, Titi, Costache Giurgiuveanu), el este „capabil de motivaţie a actelor proprii” (N. Manolescu).
Din perspectiva lui Felix, naratorul urmăreşte complicata relaţie a lui Pascalopol cu Otilia, previzibila ei evoluţie şi imprevizibilul(pentru Felix) sfârşit al acesteia.

Cu psihologia îndrăgostitului, la început nedumerit, iar apoi intrigat şi tot mai adânc chinuit de gelozie, tânărul observă oscilaţia moşierului între sentimentul patern şi cel erotic faţă de Otilia. Împrejurările sunt diverse şi din ce în ce mai numeroase: nelipsitele vizite la moş Costache, Pascalopol fiind privit ca un membru al familiei, plimbările zilnice cu trăsura, micile cadouri dăruite galant şi cu delicateţe, cu grija de a nu răni orgoliul fetei. De fiecare dată uimit şi contrariat, Felix remarcă familiaritatea şi gingăşia gesturilor care-i unesc pe cei doi, în ciuda diferenţelor mari de vârstă, într-o invidiată de toţi complicitate.