Esenienii - Palestina

Trimis la data: 2004-05-30
Materia: Religie
Nivel: Facultate
Pagini: 38
Nota: 9.02 / 10
Downloads: 1367
Autor: Larisa
Dimensiune: 48kb
Voturi: 89
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Din secolul al Vl-lea î. Hr. până la jumătatea secolului al II-lea î. Hr., iudeii din Palestina au constituit o naţiune foarte mică într-unul din marile imperii ale vremii, cu un teritoriu limitat la colinele iudaice, fără acces la mare şi excluşi de la principalele căi comerciale. Iudeea era administrată de către un Mare Preot şi de Sfatul său, care erau şi responsabilii financiari faţă de imperiu sau faţă de capitală, în toată această perioadă de aproximativ 400 de ani nu au existat conflicte relevante între ludeea şi puterea imperială, iar iudeii au trăit în pace sub persani şi sub regii elenistici.
Prezentarea situaţiei istorice


Din secolul al Vl-lea î. Hr. până la jumătatea secolului al II-lea î. Hr., iudeii din Palestina au constituit o naţiune foarte mică într-unul din marile imperii ale vremii, cu un teritoriu limitat la colinele iudaice, fără acces la mare şi excluşi de la principalele căi comerciale. Iudeea era administrată de către un Mare Preot şi de Sfatul său, care erau şi responsabilii financiari faţă de imperiu sau faţă de capitală, în toată această perioadă de aproximativ 400 de ani nu au existat conflicte relevante între ludeea şi puterea imperială, iar iudeii au trăit în pace sub persani şi sub regii elenistici.
În anul 175 î. Hr., când pe tronul imperiului seleucid, cu capitala în Antiohia Siriei, s-a urcat regele Antioh IV Epiphanes ( 175-164 î. Hr. ), lucrurile au început să se schimbe. La Ierusalim unii membrii din aristocraţia sacerdotală au început să adopte un stil de viaţă mai elenistic, până acolo încât să accepte construirea unui gymnâsion, una dintre instituţiile cele mai importante ale civilizaţiei greceşti. Copiii şi tinerii erau educaţi aici, iar programa educativă cuprindea practicarea exerciţiilor fizice, care se desfăşurau nude, fapt care scotea în evidenţă o diferenţă importantă între cultura elenistică şi cea iudaică: tinerii iudei erau circumcişi, ca semn al legământului dintre Dumnezeu şi Avraam ( Facere 17 ), în timp ce tinerii greci, convinşi susţinători ai principiului „ mens sana in corpore sano ", detestau circumcizia pe care o considerau drept o mutilare. Unii iudei de aceea mergeau până acolo încât făceau apel la diferite operaţii pentru a şterge urmele circumciziei ( I Macabei 1, 14 ş.u. ).
Iniţiative extreme ca acestea au dat naştere la reacţii. Nu totdeauna iudeii s-au opus influenţelor străine: în timpul perioadei persane adoptaseră numeroase aspecte ale religiei şi culturii persane, iar în 175 î. Hr. acceptaseră şi unele aspecte din elenism, însă gymnâsion-ul era într-adevăr prea mult, din moment ce îi făcea pe iudei să renunţe la circumcizie, semnul legământului cu Dumnezeu. Nu mă voi opri să descriu în detaliu evenimentele care au urmat: reacţia iudeilor l-a determinat pe Antioh IV Epiphanes să impună elenizarea Iudeei cu măsuri coercitive. Templul din Ierusalim a fost profanat cu sacrificii păgâne, iudeii au fost constrânşi să aducă jertfe divinităţilor păgâne, iar unii chiar să mănânce carne de porc şi să încalce legea în diferite feluri. Aceste samavolnicii, la rândul lor, au provocat o revoltă condusă de hasmonei, o familie preoţească, numită adeseori „ Maccabei " din cauza poreclei de „ ciocan " atribuit lui Iuda, unul din cei şapte fraţi care a condus revolta. Revolta hasmoneilor în cele din urmă a avut succes, şi datorită luptelor dinastice care au izbucnit în interiorul imperiului seleucid după moartea lui Antioh al IV-lea.
Hasmoneii au instituit astfel o nouă dinastie şi au început să guverneze Palestina în haine de Mari Preoţi, iar mai apoi şi-au asumat chiar şi titlul de „ rege ". Statul iudaic complet independent a durat aproximativ 100 de ani, perioadă în care regii – preoţi hasmonei au lărgit în mod constant teritoriul cucerit, aducându-1 aproape la dimensiunile din timpul regelui David. Sfârşitul independenţei ebraice a fost consecinţa luptelor interne dintre fraţii hasmonei, Hyrcanos II ( 76 - 67 î. Hr. ) şi Aristobul II ( 67 - 63 î. Hr. ), pentru deţinerea funcţiei de Mare Preot, primul sprijinit de farisei, iar cel de al doilea de saduchei. În timpul luptelor pentru putere, amândoi au căutat sprijinul generalului roman Pompei, care a răspuns apelului lor cucerind Ierusalimul ( anul 63 î. Hr. ), numindu-1 pe Hyrcanos al-II-lea ca Mare Preot şi „ etnarh " ( „ conducătorul naţiunii ", un titlu inferior celui de rege ) şi l-a instalat pe un idumeu, Antipater, ca un fel de guvernator militar. La rândul său Antipater i-a numit pe cei doi fii ai săi, Fasael şi Irod ( mai târziu cunoscut ca Irod cel Mare ), guvernatori ai Iudeei şi Galileei. Invazia lui Pompei a schimbat statutul guvernului iudaic, care nu mai era pe deplin independent.
Perioada Noului Testament coincide în parte cu ocuparea romană ( 63 î. Hr - 135 d. Hr ) a Palestinei. Pompei a devenit „ primul roman care i-a supus pe iudei şi a pus piciorul în templul lor în baza dreptului de cuceritor ", acest act arătând începutul dominaţiei romane asupra ţării, o dominaţie care a continuat de-a lungul întregii perioade a Noului Testament, în acea epocă, iudeii din Palestina nu erau un popor unit, deşi exista între ei un sens viu al solidarităţii naţionale şi religioase. În ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de lege şi templu existau între ei diferenţe care cel mai adesea se manifestau prin diferitele alianţe şi intrigi politice.
Izvorul principal pentru istoria acestei perioade şi a instituţiilor ei sociale, politice şi religioase îl constituie opera autorului evreu Iosif Flaviu. Pentru perioada hasmoneică ( 164 î. Hr. - 63 î. Hr. ) sunt importante şi cărţile 1 şi 2 Maccabei. Iosif Flaviu, oricum, este atât de determinant pentru ceea ce cunoaştem şi credem despre acea perioadă, iar evaluarea a ceea ce el a scris este crucială pentru reconstituirea şi înţelegerea ei, astfel încât merită să schiţăm în câteva rânduri viaţa sa.
Yosef ben Mattatyah, cunoscut mai apoi ca Iosif Flaviu, a fost un membru al aristocraţiei sacerdotale ebraice care a trăit între 37 şi 100 d. Hr. Într-un portret idealizat al propriei tinereţi, el spune că descinde din familia preoţească şi regală a Maccabeilor, iar cultura sa era apreciată şi considerată de superiorii săi deja de când avea paisprezece ani. Mai târziu el a studiat diferitele curente din sânul iudaismului, petrecând chiar trei ani în pustiu ca un ascet după care s-a hotărât să se întoarcă în cetate şi să opteze pentru o carieră publică. Când a izbucnit războiul dintre Ierusalim şi Roma în anul 66, i-a fost încredinţată responsabilitatea militară pentru conducerea operaţiunilor într-o parte a Galileii. După ce romanii au cucerit Iotapata, care se afla sub comanda lui losif, acesta a făcut un legământ cu cei din subordinea sa ca să se sinucidă mai bine decât să cadă în mâna duşmanilor. Prin viclenie sau din întâmplare, el şi încă un tovarăş al său au fost ultimii care să tragă sorţul fatal, iar Iosif a reuşit să-1 convingă pe tovarăşul său să se predea împreună cu el. Ca prizonier a avut posibilitatea să-1 laude pe comandantul roman, Vespasian, prezicându-i acestuia că va deveni împărat. Când a ajuns în mod efectiv la putere în 69, Vespasian 1-a pus în libertate pe losif. Acesta a fost apoi prezent la asedierea Ierusalimului, în timpul căruia a fost interpretul romanilor, încercând să-i convingă pe locuitorii cetăţii să se predea, însă nu a reuşit.
S-a transferat la Roma sub patronajul lui Vespasian şi al fiului său Titus, membrii familiei Flavia, şi a luat numele de Flaviu. A trăit la Roma cu o pensie oferită de însuşi Vespasian, fiind denunţat de evrei ca trădător. Aici s-a dedicat istoriei, cu ajutorul unor asistenţi greci şi cu accesul la documentele romane. Prima sa operă, Despre războiul iudaic, a fost publicată atât în greacă cât şi în aramaică. Temele sale principale sunt două: 1) revolta ebraică a fost cauzată pe de o parte de proasta guvernare romană ( datorată unor administratori locali ), iar pe de alta de un grup foarte redus de bandiţi evrei iresponsabili: cea mai mare parte dintre evrei doreau să facă în mod real parte din imperiu; 2) Roma este invincibilă iar răzvrătirea împotriva ei este inutilă. Flavii au făcut să circule opera lui în Orientul Apropiat, sperând probabil să descurajeze alte izbucniri naţionaliste.
Iosif Flaviu a mai scris o lungă expunere şi apologie a iudaismului, Antichităţile iudaice, o Autobiografie apologetică şi autojustificatoare şi o lucrare care apără iudaismul împotriva numeroaselor critici, cum ar fi o invectivă a lui Apion, Contra lui Apion. A fi dorit să mai scrie o expunere amănunţită a iudaismului, care s-ar fi intitulat Despre obiceiuri şi cauze, însă nu a trăit ca să o ducă la bun sfârşit; se pare că o schiţă preliminară a acestei opere apare în ultima parte a cărţii Contra lui Apion.
Cărţile sale despre istoria evreilor sunt un izvor de o valoare unică, în mod special pentru perioada de 250 de ani care ţine de la Maccabei până la marele război împotriva Romei.
Iosif Flaviu a avut slăbiciunile şi idiosincrasiile sale, dar în general meritele sale de istoric sunt considerabile.



Iosif Flaviu şi „sectele" iudaice


Iudaismul ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.