Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Referat despre Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
Blaga a luat primul contact cu noua tendinta artistica in 1916 la Viena; pus in fata noii estetici - considerata a fi o revolta impotriva realismului si naturalismului, o expresie a subiectivitatii eului creator aflat in cautarea unei realitati spirituale - reactia sa spontana a fost de regasire organica a propriilor cautari artistice.

In evolutia lirismului blagian, s-au identificat trei etape ale creatiei poetice: poetica expresionista, caracterizata prin individualismul exacerbat al eului creator in raport cu cosmosul, blagianizarea expresionismului, aflata sub semnul creativitatii tragice, inspirata de ,,ruptura ontologica" si clasicizarea blagianismului, in care poetul se intoarce catre tiparele folclorizante.

Poetul a inceput prin a scrie o poezie care precede, intr-o parte insemnata a ei, filosofia cuprinsa in sistemul de Trilogii elaborat ulterior. In conceptia blagiana, atat poezia, cat si filosofia utilizeaza mijloace proprii de expresie si apar ca manifestari independente ale aceluiasi mod de a intelege universul de catre personalitatea creatoare a autorului.

Ilustrativa in acest sens este poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care deschide volumul de debut Poemele luminii din 1919 si care contine, prin structura ei ideatica, toate elementele programului expresionist: sentimentul absolutului, isteria vitalista, delirul simtirii, exacerbarea eului creator dilatat si amplificat la dimensiuni cosmice, constituind expresia unei adanci miscari sufletesti.

Poezia se constituie ca o arta poetica moderna, o confesiune pe tema cunoasterii, care ilustreaza raportul dinamic instituit intre eu si cosmos, precum si atitudinea poetului in fata marilor mistere ale Universului. Lucian Blaga modifica esential insusi conceptul traditional de act poetic, receptandu-l ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie.

In creatia blagiana, accentul cade pe participarea subiectiva la tainele universale, eul poetic contopindu-se pana la identificare cu misterul, cu substanta ascunsa a lumii la care acesta se simte participand. Astfel, poezia devine o manifestare imperativa a individualitatii subiective, fiind inteleasa ca descarcare spontana de energii interioare, de emotii, care trebuie traite chiar in procesul lor de constituire.

Inca din titlu, poetul isi reprezinta actul poetic ca pe un raport bipolar intre eu si lume. Intre cele doua instante se va angaja o permanenta stare de tensiune, mijlocita de arta.

La nivel structural, textul poetic este alcatuit din doua fraze cu un numar diferit de propozitii. Structura binara a poeziei permite identificarea celor doua ipostaze in care se regaseste eul liric: participarea armonioasa la miracolul creatiei si raportarea la cosmos prin opozitia dintre cele doua moduri de cunoastere.

Dinamismul discursului liric este dat in primul rand de imperativul categoric al manifestarii eului poetic: un eu stihial, dictatorial, amplificat la dimensiuni cosmice. Asezarea pronumelui personal eu la inceputul poeziei corespunde influentelor expresioniste si are rolul de a marca egocentrismul absolut, individualismul exacerbat manifestat in raportul dintre eu si cosmos.

Din intentia poetului de a pastra armonia si echilibrul cosmosului, se nasc atributele lumii, care devine astfel o corola de minuni, metafora revelatorie ce se amplifica treptat, potentand ideea de mister. Poetul ravneste la o comunicare afectiva totala si participa la misterul cosmic, sporindu-l; raportul stabilit intre eu si lume este exprimat prin arhetipuri cosmice: "flori" (existenta pura), "ochi" (cunoasterea), "buze" (erosul si logosul) si "morminte" (marea taina a mortii).

Atitudinea de protejare a misterelor este explicata prin iubire, care devine un instrument al cunoasterii, o cale de patrundere in misterele lumii.

Confesiunea poetului se organizeaza in jurul unor opozitii mereu amplificate: eu - altii, lumina mea - lumina altora. Poezia abordeaza problema directiei cunoasterii ilustrand, prin propriile mijloace de expresie, opozitia existenta intre cele doua categorii de cunoastere: cunoasterea paradisiaca si cunoasterea luciferica.

Lumina altora corespunde intelegerii rationale, capabila sa releve partial misterul existentei prin abstractizare, in opozitie cu lumina mea, bazata pe imaginatia creatoare care sporeste tainele lumii. Cunoasterea luciferica evolueaza de la "nenteles" la "nentelesuri si mai mari", consecinta fireasca fiind potentarea progresiva a misterului prin revelatie poetica ("eu cu lumina mea sporesc a lumii taina").

Structura antitetica marcata prin termenii principali (eu - altii, lumina mea - lumina altora) este adancita prin distributia seriilor verbale simetric antitetice. Astfel, pentru lumina altora exista un singur verb predicativ, "sugruma", dar prin asociatii subintelese, i se pot atasa si altele: "striveste", "ucide", "nu sporeste", "nu imbogateste", "nu iubeste". Subiectul liric se disociaza inca de la inceput de modalitatea altora de a cunoaste, atasandu-i-se urmatoarele serii verbale: "nu strivesc", "nu ucid", "sporesc", "imbogatesc", "iubesc". Actiunile exprimate de verbe reprezinta expresia metaforica a efectelor cunoasterii asupra corolei de minuni a lumii.