Finantarea deficitului bugetar pe cale atragerii disponibilitatilor de la populatie si contabilitatea certificatelor de trezorerie

Referat despre Finantarea deficitului bugetar pe cale atragerii disponibilitatilor de la populatie si contabilitatea certificatelor de trezorerie
Astfel, Legea contabilităţii din anul 1991 se referă numai la organizarea contabilităţii Trezoreriei Finanţelor Publice şi sfera de cuprindere a acesteia, respectiv „operaţiunile privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, constituirea şi utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială, gestiunea datoriei publice interne şi externe, precum şi alte operaţiuni financiare efectuate în contul organelor administraţiei publice centrale”.

De asemenea, Ordonanţa Guvernului nr. 66/1994 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria Statului, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte, în principal, genul de operaţiuni - încasări şi plăţi - pe care le efectuează Trezoreria generală în contul instituţiilor publice, precum şi atribuţiile şi funcţiile acesteia, dar nu-i dă Trezoreriei generale o anumită definire.
Nici hotărârea Guvernului nr. 78/1993 care a constituit actul propriu-zis de naştere al acestei instituţii, nu o defineşte într-un fel anume stabilindu-i numai atribuţiile.

Doar Normele metodologice ale Ministerului Finanţelor nr. 5318/1992, date in aplicarea acestei hotărâri, îi precizează mai clar rostul şi menirea sa ca fiind: „O instituţie financiară prin care sectorul public îşi efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi asupra cărora Ministerul Finanţelor exercită controlul fiscal şi financiar preventiv”.
Concluzionând multe dintre opiniile exprimate referitoare la funcţiile Trezoreriei, menţionăm pe „cea de casier şi cea de bancher al statului precum şi de intermediar financiar”, atribute care au menirea de a soluţiona compensarea generală a circuitului financiar privind egalizarea fluxurilor financiare şi monetare de intrare cu cele de ieşire de resurse publice din economie.

Din punct de vedere conceptual, privind modul cum sunt înţelese şi definite, în ţara noastră, atribuţiile şi rolul Trezoreriei statului, putem reţine următoarele reguli şi caracteristici mai importante:
- Este menită să gestioneze fondurile bugetare, preponderent de natură fiscală, a fondurilor speciale şi extrabugetare ale instituţiilor publice, a împrumuturilor de pe piaţa internă sau externă, a celor de la Banca Naţională a României, a unor surse care se constituie în mod excepţional (din privatizare etc.) şi, mai recent, a unor disponibilităţi ale agenţiolor economici şi persoanelor fizice;
- Încasările trebuie efectuate şi evidenţiate într-o anumită ordine, ţinându-se cont de natura şi provenienţa lor, iar cheltuielile se admit la plată numai după un control prealabil care are în vedere respectarea destinaţiei aprobate pe categoriide cheltuieli şi natura lor. Altfel spus, statul doreşte să se asigure că prin intermediul acestei instituţii fondurile sale vor fi mai bine gospodărite şi gestionate după criterii, principii şi reguli clare şi precise;
- În situaţiile în care încasările nu acoperă nevoile de plăţi, statul încredinţează acestei instituţii sarcina de a procura necesarul de resurse, iar când încasările depăşesc nevoile de plăţi, surplusul de fonduri îi este încredinţat pentru a-l plasa în condiţii cât mai avantajoase (la bănci, instituţii financiare, finanţări în scopuri economice etc.);
- Pe măsura implicării crescânde a statului în economie, acesta încredinţează Trezoreriei atribuţii sporite pentru stimularea sau inhibarea unor subiecţi economici, prin stabilirea de facilităţi unora, sau poveri fiscale altora, în funcţie de interesul pe care îl are faţă de o ramură sau alta a economiei. Din punctul de vedere al gradului de implicare a statului în economie, acesta este diferit de la o ţară la alta şi chiar de la o etapă la alta a dezvoltării economico - sociale.

1.2 TENDINŢE DE BAZĂ ALE DEZVOLTĂRII CONCEPTULUI DE TREZORERIE PUBLICĂ
În România, organizarea şi aşezarea pe principii juste, din punctul de vedere al eficienţei activităţii serviciilor însărcinate cu administrarea banilor publici, s-a întins pe o lungă perioadă de timp şi nu a înregistrat deosebiri esenţiale faţă de procesul de formare a acestei instituţii în alte ţări. Legea contabilităţii publice din 29 iulie 1929 menţionează că „administrarea, mânuirea banilor, valorilor şi materialelor, contabilizarea lor sunt efectuate de serviciile publice şi supuse legii” .

Prin legea amintită mai sus se arată, în mod clar, că gestionarii publici sunt „...administratorii, contabilii, mânuitorii de bani sau materiale publice şi în genere toţi cei care administrează, contabilizează sau mânuiesc bani, valori sau materiale publice” .
În contextul acestei legi, orice serviciu public care angajează, lichidează, ordonanţează, mânuieşte bani sau materiale publice trebuie să aibă organ de contabilitate publică. Activitatea acestor organe este concentrată şi controlată prin serviciile centrale de contabilitate ale ministerelor care, la rândul lor sunt răspunzătoare în faţa Ministerului Finanţelor Publice şi a Curţii de Conturi, pentru remiterea la termenele fiscale a conturilor, situaţiilor şi comunicărilor cerute.

După Philippe Jurgensen şi colaboratorul său, în lucrarea lor „Le Trezor et la politique financiere”, în evoluţia sa, Trezoreria publică a cunoscut trei tendinţe majore: „tendinţa de indentificare, tendinţa de unificare şi o tendinţă contradictorie cu cele două, dar prezentă în complexitatea şi diversitatea funcţiilor sale” .
a) Tendinţa de identificare se manifestă prin aceea că în mod treptat, după multe obstacole, gestiunea fondurilor publice începe să se desprindă de „caseta” personală a suveranului, reuşindu-se în acest fel înlăturarea diverselor ingerinţe ale acestuia în fondurile publice.
b) A doua tendinţă în cursul dezvoltării sale este unificarea. La început era un număr mare de case (de bani) particulare, fiecare dispunând de propriile sale resurse pentru a-şi regla cheltuielile.

Puţin câte puţin, a prelevat însă un principiu foarte puternic care face parte din regulile fundamentale ale dreptului bugetar, principiul unităţii de casă, potrivit căruia are loc centralizarea tuturor încasărilor şi cheltuielilor într-un singur loc, în aceeaşi casă. Principiul unităţii Trezoreriei răspunde grijii pentru fluiditate, mobilitate, în ceea ce priveşte posibilitatea de încasare a tuturor fondurilor publice într-un singur cont, depersonalizării acestora şi interzicerea efectuării cheltuielilor directe din încasări. Unitatea Trezoreriei se concretizează prin contul unic deschis (curent – corespondent etc.) la Banca Centrală.