Floare Albastra - comentariu

Poemul Floare albastra, scris in 1872 si publicat in an mai tarziu in revista “Convorbiri Literare” este considerat una dintre cele mai mari valori ale lirismului eminescian de tinerete, menit sa anunte marile creatii ulterioare, culminand cu Luceafarul. Poemul Floare albastra pune in prim plan dezvoltarea unui motiv poetic european , dar intr-o viziune lirica proprie, romantica, pusa in evidenta de tema, de motivele literare si de o asociere a mai multor specii: poemul filozofic, idila si elegia.

Spre deosebire de romantismul clasic, desi si aici tema iubirii este corelata cu tema naturii, poemul depaseste cadrul unei idile, implicand conditia geniului – asemanator cu secvente din Luceafarul. Tema iubirii este ilustrata de motivul florii albastre, motiv de circulatie europeana, present si la Novalis, sau Leopardi, unde floarea albastra sugereaza tenatia catre infinit, catre o patrie indepartata a poeziei, un ideal de fericire si iubire pura, dorinta naufragiului in infinit. Acest motiv nu este unic in poezia eminesciana, putandu-se regasi si in Calin (file din poveste), Sarmanul Dionis, ca o expresie cromatica pentru sentimentul infinitului.

Floarea albastra exprima la Eminescu cea dintai tentativa a vietii (pe care o reduce, totusi, la pesimismul caracteristic poeziei sale de tinerete cu ultimul vers), dar nu fara o a relua, sub forma unei oscilatii spectaculoase intre idea de moarte si viata. Versurile “In zadar…/Gramadeste-a ta gandire/Si campiile asire/Si intunecata mare” evoca, in uriase imagini ale mortii disparitia in neant. Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/temporalitate, masculine/feminine, detasarea apolinica/trairea dionisiaca, aproape/departe, atunci/acum, rece/cald, abstract concret, care se insumeaza in opozitia viata-moarte:dezumanizarii prin meditatii idealiste asupra vieii i se propune contactul cu viata in forme temporale.

O dubla perceptie, ceea ce il facuse pe T. Maiorescu sa-l declare pe Eminescu iubitor de antiteze cam exagerate. Compozitia romantica se ilustreaza prin confruntarea a doua planuri antitetice: lumea concreta a iubirii si cunoasterii terestre si lumea abstracta a geniului, a cunoasterii absolute.
Lumea abstracta este dominata de simboluri ale cunoasterii absolute, ale tenatiei catrea absolute. Fiecare simbol present este o metafora prin care se contureaza lumea genialitatii: soarele fiind simbolul cunoasterii, marea –simbol al genezei, campiile – ale cunoasterii, piramidele – simboluri ale aspiratiei catre inalt.

Structura conclusive “in zadar” reprezinta avertismentul fetei ca fericirea nu se afla intr-un spatiu al departeului, cin in planul apropiat, evidentiind diferentele lumilor din care provin cei doi. Fata viseaza la o fericire imediata, adusa de iubirea hedonista, in timp ce el viseaza la lumea inalta a ideilor, fericirea apolinica. Eul liric are o stare contemplative, se dedubleaza, privind de la un nivel mai inalt si ramanand in spatiul lui, desi intrevede un adevar in spusele fetei.
Eul liric imrpumuta pe rand cele doua ipostaze, masculine-feminin.

Perceptia principiului masculin asupra femeii cunoaste mai multe trepte, sugerate de modificarea apelativelor: de la mititica la ce frumoasa, ce nebuna. Trecerea de la concret la abstract de realizeaza prin trecerea de la epitet la metafora si simbol. In timp ce principiul feminine are ca atribute sensibilitatea, candoarea si aminteste de un joc erotic, cel masculine este contemplativ si meditativ. Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Simbolul codrului, des intalnit in idila eminesciana, urmareste eternizarea sentimentelor, in mijlocul unui peisaj spectaculos, feriti de resul lumii (simbolul luminisului).

Izvorul asigura fondul musical al idilei, identificandu-se cu eul liric si preluand starile acestuia. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza chemearea spre iubre, aspira carte refacerea perfectiunii umane primordiale, redate de mitul androginului. In schimb eul lyric este cel care se afla in ipostaza daimonului, investit cu cunoastere si condamnat la singuratate. Astfel, idila Floare Albastra face trecerea de la ipostaza paradisiacal a iubirii la cea demonica din Luceafarul.