Florea Florescu - Sunt un adept al metaforei totale

Esteticianul si criticul secolului XIX francez are premisa divinitatii, regula jocului transformand poezia in identitate. In cartile sale, Baudelaire si-a pus toata ura si duiosia, satanismul razbunator, frumusetea raului fiind pur si simplu frumusetea miscarii in care esecul este total, miscarea fiind diversa si simpla, voluntara si imaginara. La Baudelaire, poezia vine ca muzica, adica singura. La amandoi, inspiratia porneste de la talent, spatiul obiectiv si subiectiv fiind unul si acelasi lucru.

Sufletele noastre sunt vaste si pure, prelucrand materiale cazute in banalitate, facand din spatiu si timp cea mai minunata deschidere simultana si succesiva a unei vieti multiple. Actul poetic este la noi ca o spirala, se infasoara si se desfasoara, in jurul unei gandiri dirijate. La Baudelaire, visul este o senzatie prelungita. Artistului neputincios ii corespunde un calau constient, degradat de mizeria sa, fiind un cantaret al parfumurilor, mai mult decat al sunetului si al culorii.

Ion Pillat, in traducerile operei lui Baudelaire, a descoperit cele mai patetice "chemari ale Divinitatii" din lirismul francez al secolului XIX. Daca poezia lui Baudelaire este compusa in vers clasic, in conformitate cu ce se scria in acel secol, la mine, cvasitotalitatea versurilor se substituie interogatiilor metafizice, gen cu filiatii si ecouri in poezia romaneasca a secolului XX, George Bacovia, Ion Pillat, Ion Vinea, Nichita Stanescu, Daniel Turcea. Geneza se desfasoara, in lumea poemelor mele, intr-o permanenta imanenta spatiala si transcendenta temporala.

Eu intru in sacrul marilor bucurii, in fericirea lucida a lucrurilor si a sentimentelor, poezia mea fiind si grea, si imponderabila, intr-o continua expresivitate, este o memorie a obiectelor. Poezia mea eliptica suprima ceea ce e impur insa impuritatea obtine si ea cateva dividende, are un spatiu si un timp al presimtirilor, care ma umanizeaza, fiind un antidiscurs prin maxima concentrare a poeziei.
Aceasta este o rulare tenace a aceluiasi soft poetic, materialul lingvistic, tematic, fiind acelasi.

Poemele mele se constituie intr-o veritabila autobiografie, satul Ghizdavesti fiind centrul Universului personal, unde curatenia sufleteasca si frumusetea campestra raman vesnice. Un element prezent in poeme este fantana, cea nascatoare de ciuturi si potolitoare de sete de viata. Poemele isi modifica numai centrul de greutate, din exploratorii devin tot mai mult autoexploratorii, putand include si pusee de beatitudine, de calm. Satul din Campia Romanatiului are o asemenea impregnare in constiinta mea, incat aproape nu mai are referinta in stricta imediatitate.