Folosirii metodelor cantitative in sociologie

Metodele matematice au un rol deosebit de mare în toate domeniile de cercetare socială. Aproape în orice cercetare sociologică concretă se recurge într-un fel sau altul la aparatul matematic astfel se formează concepţia despre constituirea unei discipline ştiinţifice autonome; sociologia matematică.
Limbajul matematic devine o componentă necesară a societăţii atunci când şi această ştiinţă trece pe tărâmul cercetării concrete, empirice a fenomenelor sociale.

Metodele cantitative, matematice (în cazul de faţă nu este necesar să facem o distincţie principală între aceşti termeni), nu reprezintă ceva introdus din afară, un factor exterior în raport cu investigaţia sociologică contemporană.

Ele sunt tot atât de fireşti pentru această investigaţie ca şi pentru cercetarea fizică, psihologică, geologică, astronomică, lingvistică, precum şi pentru oricare altă ştiinţă concretă experimentală, empirică, implicând proceduri logice riguroase de detaşare a părţilor, măsurare, de pătrundere în structura obiectelor studiate, de construire şi verificare empirică a modelelor teoretice. Ne putem întreba cât sunt de eficiente şi în ce măsură sunt dezvoltate aceste metode în diversele domenii ale cercetării, cum se îmbină ele cu alte tipuri de înaintare a cunoaşterii, dar toate acestea reprezintă o altă problemă.

Se vorbeşte uneori despre tendinţa de transformare a sociologiei într-o ştiinţă exactă, ca urmare a dezvoltării în interiorul ei a metodelor matematice de investigaţie. Acest punct de vedere este, în fond, greşit, deoarece nici astronomia, nici fizica, nici biologia nu sunt discipline „exacte”. Ele sunt ştiinţe empirice, care se bazează pe experienţă şi care utilizează într-o măsură mai mare sau mai mică limbajul ştiinţelor cu adevărat exacte, al matematicii şi al logicii.

După cum se cunoaşte, ştiinţele contemporane ale naturii (iar după ele şi multe domenii ale psihologiei, lingvisticii, ştiinţei economice etc.) au atins nivelul descrierii matematice riguroase a rezultatelor lor şi a procedurilor de obţinere a acestor rezultate, datorită unei profunde restructurări interne, care a implicat, între altele, renunţarea la limbajul metafizic al „ forţelor” , „esenţelor”, „primului impuls” etc. în folosul analizei structurilor, dependenţelor, elementelor, câmpurilor etc. empiric reale (şi deci măsurabile).

Acest proces, legat de separarea tipului de cunoaştere concret ştiinţific de tipul filozofic (şi de formarea unor noi relaţii între ele), a început în ştiinţele naturii încă de pe timpul lui Galilei, iar în domeniul social în secolul al XIX-lea. În această sferă a cunoaşterii, el a început să se desfăşoare cu cea mai mare intensitate o dată cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Quetelet, Durkheim, Tarde şi alţii), când în general, în comparaţie cu secolul al XVIII-lea, s-a amplificat simţitor „ puternicul curent care duce de la ştiinţele naturii la ştiinţele sociale”.

Una din consecinţele cele mai importante ale acestui complex, multilateral şi care şi astăzi este departe de a fi realizat complet, o constituie formarea sociologiei actuale, ca ştiinţă concretă experimentală despre structura, funcţionarea şi dezvoltarea sistemelor sociale, ştiinţă care a pornit pe calea cercetării riguroase cu preţul renunţării la construcţiile speculative, la utopism şi moralizare, atât de caracteristice filozofiei sociale idealiste.

Faptul acesta nu a constituit deloc o limitare a obiectului ştiinţei la domeniul realităţii date direct senzorial; dimpotrivă, tocmai pentru ştiinţele contemporane ale naturii este caracteristică dezvoltarea pe scară largă a cercetării unor obiecte „abstracte” care reprezintă nişte construcţii, definite teoretic ( exemplul cel mai pregnant îl constituie quark-rile) şi care au o semnificaţie operaţională. O anumită apropiere de acest tip de cunoaştere o constituie categoriile ce s-au afirmat în sociologie, cum ar fi funcţiile sociale, rolurile, relaţiile sociale etc., care în fond, reprezintă termenii de bază ai analizei sociologice( şi totodată ai celei cantitative).

Aşadar, în ce sens se poate vorbi azi despre analiza cantitativă a sistemelor sociale, a elementelor lor (grupuri, indivizi, instituţii) şi a proceselor, ca despre un nivel metodologic al cercetării în sociologie?

În primul rând, această analiză era relativ nouă pentru ştiinţa sociologică din ţările socialiste (cum era şi România), care este nevoită recupereze ceea ce nu a făcut de-a lungul unui şir de decenii, să depăşească în ritm accelerat hotarul metodologic care desparte sociologia contemporană de filozofia socială din secolul al XIX-lea.

În al doilea rând, o problemă nouă şi specifică pentru sociologie în ţările socialiste era aceea a aplicării metodelor cantitative în analiza proceselor caracteristice pentru viaţa lor socială (prognoza, modelul de conducere a macrosistemelor social-economice, etc.).

În al treilea rând, trebuie să considerăm drept un factor cu adevărat nou răspândirea tot mai largă şi creşterea în cadrul investigaţiilor sociologice a ponderii metodelor analizei cantitative, special adaptate pentru modelarea fenomenelor sociale ( diversele tipuri de scalare, teoria grafurilor, programarea etc.), precum şi pătrunderea în sfera gândirii sociologice a realizărilor unor discipline matematice noi ca cibernetica, teoria jocurilor, teoria informaţiei etc.. Un proces într-o măsură considerabilă nou îl constituie, de asemenea, extinderea limbajului matematic asupra anumitor etape ale cunoaşterii sociologice, cum sunt programarea cercetării, construirea generalizărilor teoretice şi a modelelor deductive din diverse niveluri.

Tocmai aceste aspecte, în ansamblul lor, au permis constituirea metodelor matematice în sociologie într-un domeniu aparte al cunoaşterii, „sociologia matematică”, ceea ce şi-a găsit expresie în apariţia în cursul deceniului şapte ( începând cu mijlocul deceniului al şaselea ) a unei serii întregi de publicaţii speciale ţi în formarea unor centre speciale de cercetare în S.U.A. , Franţa, dar şi în Uniunea Sovietică ( Novosibirsk, Moscova ).