Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardi da Vinci

"Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardo da Vinci "

„Uomo universale”, Leonardo posedă ceea ce Töppfer numeşte „al şaselea simţ”, „bosa”, iar Boileau – „influenţa secretă”, acea stare nativă şi continuă a spiritului ce predispune la cunoaştere şi care, în forma ei pură, se întrupează la o mie de ani.

"Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardo da Vinci "
Da Vinci era într-adevăr însetat de cunoaştere, iar cunoaşterea, după cum el însuşi spune, naşte iubire: „L’amour naît de la connaissance: plus nous connaissons vivement, plus nous aimons.” . Vom încerca, plecînd de aici, să demonstrăm că pictorul Leonardo da Vinci nu a trăit, ci a iubit. Şi numim iubire acea stare pe care o dă contemplarea Frumosului absolut, a Frumosului platonician; acel fior al divinului cu care se umple Fiinţa contemplîndu-se pe sine, purtată fiind de ceea ce Liiceanu va numi cel-care-pune-în-mişcare-transpunînd . Şi numim iubire această stare care, amplificată de mii de ori prin procesul creaţiei, îşi găseşte fiinţarea în Leonardo da Vinci.

"Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardo da Vinci "
Găsim astfel creaţia, pictura, într-o dublă ipostază, o evoluţie atemporală între mijloc şi scop, devenind, într-un continuu ce depăşeşte orice dimensiune, înspre acea „influenţă secretă” a realităţii asupra spiritului.

"Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardo da Vinci "
Ca mijloc, pictura e, pe de o parte, creatoare de frumos sensibil: „Pictura e oglinda lumii”, însă oglindirea de care vorbeşte da Vinci e mai presus de mimesis, mai presus de imitarea ideilor pure, pentru că oglinda-metaforă participă activ la reflectare: „Dibăcia pictorului trebuie să fie asemenea oglinzii, care se schimbă mereu după lucrurile care-i stau în faţă şi se umple de tot atîtea asemănări cîte lucruri îi sînt puse dinainte” .

"Frumosul divin si Iubirea pura din picturile lui Leonardo da Vinci "
Pe de altă parte, din planul sensibilului, pictura e cea care deschide porţi spre transcendental: „Pictura e o subtilă speculaţie filosofică”, e „cosa mentale”, „cea mai mare lucrare a minţii şi artificiu, care constrînge spiritul pictorului să se transpună în propriul spirit al naturii şi să se facă interpret între această natură şi artă, studiind împreună cu ea din ce cauză ne apar obiectele şi după ce legi” .

Mai presus însă de toate acestea e acea cunoaştere intuitivă, supradiscursivă, pe care pictura o cere în mod apodictic. Ea devine astfel „ultim scop al strădaniilor unui spirit universal” , devine divină.

E lesne de observat că în devenirea continuă de stări, cunoaşterea trece, cu necesitate, prin cele trei ipostaze despre care vorbeşte şi Platon: cunoaşterea sensibilă, cunoaşterea discursivă şi cunoaştere intuitivă, la fel cum Frumosul evoluează vertical, de la planul superfcial-senzorial la planul central al obiectului, la esenţa sa pură, pe axa absolutului, astfel încît creaţia, ca şi contemplarea ulterioară, să fie totale, complete, perfecte.

Cum am mai subliniat, evoluţia nu trebuie înţeleasă temporal: toate stările coexistă ca potenţe, ca posibilităţi, se întrepătrund şi se suprapun şi singur actul, legat inevitabil de curgerea timpului, pendulează, aparent aleatoriu, între aceste stări, dă impresia de ierarhizare.

Coborînd în concret, vom încerca o argumentare a acestei aparente ierarhizări studiind linia ca element constitutiv fundamental al creaţei plastice şi urmărindu-i devenirea sub toate cele trei aspecte. Ne vine în ajutor în acest scop studiul lui Ion Frunzetti despre Leonardo da Vinci , studiu ce tratează linia în funcţia sa pură, aceea de „a delimita, de a despica mediile fizice unul de altul: solidul de atmosferă, masele de ambianţa lor, imaginea proprui-zisă de mediul în care apare” .

Distingem astfel trei tipuri de linii: linia-trup, linia-suflet şi linia-spirit. Prima e o linie fermă, de o precizie geometrică, foarte atentă la limite şi proporţii, individualizînd obiectul nu ca obiect în sine, ci ca arhetip, răspunzînd mai degrabă unei nevoi raţionale, ca aceea de a clasifica. Obiectul rămîne identic cu sine prin însăşi apartenenţa sa la ideea generală şi nu are altă posibilitate decît aceea de a rămîne ţintuit între limitele sale.

Este ceea ce s-a numit stil linear. Cea de-a doua, pe care am numit-o linia-suflet, îşi îndreaptă atenţia spre obiectul în sine şi posibilităţile sale, delimitînd planurile şi suprafeţele figurii căreia îi conferă astfel libertatea mişcării, surprinzînd realitatea schimbării, labilitatea realului. Este viziunea stilului plastic.
Abia odată cu ceea ce am numit linia-spirit, stilul devine cu adevărat pictural. Linia nu mai separă, ci uneşte, dintr-o nevoie de continuitate şi armonie, obiect şi mediu, într-o muzicalitate ce eliberează spiritul de adversităţi şi antinomii.

Linia-spirit se mulează pe limita între solid şi atmosferă, estompînd-o şi negîndu-se astfel pe sine, pentru a se regăsi ca principiu dinamizator, eliminînd orice dimensiune concretă şi lăsînd spaţiu vieţii să pulseze între obiect şi mediu, suplinind astfel „ritmul viu al complexităţii viziunii realizate în toate elementele sale” .

Ca act, linia-spirit ia numele de sfumato, fiind însăşi transformarea, reciprocă şi continuă, a consistenţei materiei în senzaţie halucinatorie, un proces atît de natural, desfăşurîndu-se într-atît de departe de timp, încît devine o stare, o fuziune atemporală blocată într-o mişcare ai cărei parametri depăşesc cu mult orice dimensiune a realităţii umane. Urmarea firească, în plan sensibil, a acestei transformări este depărtarea planurilor, dînd naştere perspectivei, geometrică metaforă a vieţii (ce nu-şi poate găsi locul decît într-un spaţiu cu cel puţin trei dimensiuni).

S-ar putea crede că savantul a dat la o parte pictorul de la pînza sa şi şi-a etalat, printre contururile nedefinite, reprezentarea aridă a calculului geometric. „Este ceea ce credem că Leonardo a realizat în opera sa”, spune Zamfir Dumitrescu , „să ascundă sub mantia exterioară a formei artistice, culoare, valoare, volum, etc., o ordine geometrică avînd valoare de principiu ordonator. Altfel spus, să disimuleze austeritatea gîndului raţional şi a calculului precis şi arid într-o complexă formă structural-geometrică şi plastică, în care sentimentele se completează prin tramă geometrică, iar traseul geometric devine emoţie plastică”.

Nimic mai fals! Artistul e acela care descoperă un nou tip de metaforă, artistul redescoperă geometria ca metaforă a vieţii, redescoperă profunzimea ca dimensiune absolut necesară a existenţei comunicării. Savantul este al stilului linear; savantul este acela care asterne pe hîrtie studii pur figurative, avînd ca scop pura cunoaştere.

Îndată ce linia se întoarce asupra ei însăşi, îndată ce figura capătă libertatea gestului, a mişcării, savantul se retrage. Eliberată de rigoarea geometriei, linia se înalţă spre subtilitatea semnificaţiei.