Frunza verde magheran

A scris poezii, nuvele, note de călătorie, comedii. Admirator al folclorului naţional, a alcătuit culegeri de literatură populară. Cele mai importante dintre ciclurile şi volumele sale de poezii sunt :“Pasteluri”,“Legende”, ”Doine şi lăcrămioare” , “Ostaşii noştri” .

Doina “Frunză verde magheran” face parte din volumul “Poezii populare ale românilor”. Primul titlu al acestei poezii a fost “Mehedinţeanul”.
Titlul reprezintă o formulă –refren specifică oralităţii. Este alcătuit din două substantive:”frunză”, „magheran” şi adjectivul „verde”. Punctele de suspensie nu prezintă o pauză în vorbire , acestea au rol în planul sentimental intensificând emoţiile eului liric.

Doina este o specie a genului liric popular ‚ în care sunt exprimate cele mai profunde şi mai variate sentimente ale sufletului omenesc. Doina este alcătuită din două părţi al căror prim vers este reprezentat de formulele refren :”frunză verde magheran“ şi “frunză verde păducel”. Fiecare parte se încheie cu un catren în care este exprimată dorinţa de a-şi împlini destinul.

Poezia începe cu formula refren “frunză verde magheran”. Protagonistul este eul liric haiduc fapt atestat de prezenţa verbelor la persoana întâi “sunt”, “să fiu”,”să fac”, “să am” şi a pronumelui reflexiv “mă”.

În această strofă eul liric îşi menţionează originea :”mehedinţean” şi vârsta exprimată printr-un diminutiv:”voinicel” ce îi arată tinereţea . De asemenea, precizează primele trei momente importante din viaţa sa: naşterea , botezul şi sfinţirea, şi primele dorinţe.

Naşterea are loc în cadrul montan , “pe frunzi de fag “, exprimând preluarea de către „voinicel” a însuşirilor naturii : tăria muntelui,rezistenţa pentru că legătura om-natură este puternică. Prima sa dorinţă este cea de a fi plăcut oamenilor, oamenii fiind precizaţi prin substantivul colectiv “lume”.

Botezul se face în Olt, cel mai reprezentativ râu al regiunii. Atributele primite sunt hotărârea, caracterul puternic, abilitatea de a trece orice obstacol. O a doua aspiraţie este aceea de a ajunge foarte viteaz, adjectivul fiind redat prin superlativul absolut “viteaz de tot”; această dorinţă se identifică cu aceea de a fi haiduc.
Sfinţirea se face cu busuioc căci cea de-a treia năzuinţă este aceea de a fi norocos.

Folosirea verbelor la diateza pasivă “sunt născut”, “sunt scăldat” , “sunt frecat” exprimă imposibilitatea eului liric de a se opune tradiţiei, destinului. Aceste verbe alternează cu cele la diateza activă. modul conjunctiv, prin care îşi exprimă dorinţele şi speranţa că va avea un destin blând. Conjunctivul nu arată imaginarul, irealul ci posibilitatea împlinirii dorinţelor.

Figurile de stil utilizate sunt comune, acestea fiind : epitetul adjectival “mehedinţean”, enumerarea dorinţelor:”să fiu la lume drag”, „să mă fac viteaz de tot”, „să am zile cu noroc”, şi a primelor momente din viaţă:”sunt născut”, „-s scăldat”, „-s frecat” care împreună cu repetiţia redau simplitatea stilului poeziei.

A doua strofă prezintă următoarea etapă a vieţii eului liric haiduc şi anume formarea ca haiduc . Această formre presupune viaţa în singurătate , departe de lucrurile familiare:”După ce am mai crescut,/ Din ochi maica m-a pierdut,/ C-am fugit de la părinţi”. Cel mai potrivit loc pentru aceasta au fost munţii Mehedinţi:”Tot în munţi la Mehedinţi”. La închierea acestui proces eul liric nu mai este doar un “voinicel mehedinţean” el devine „un voinicel cu inima de oţel” capabil să folosească armele de foc , fiind un bun mânuitor al pistoalelor.

Strofa a treia exprimă bucuria, speranţa, nerăbdarea de a se alătura lui Tudor – simbolul luptei de eliberare – prin interjecţia „Aoleu!” asociată metaforei „ce foc de dor!” aşezate într-o exclamaţie retorică. Semnele exclamării şi punctele de suspensie accentuează intensitatea dorinţei de a se alătura luptei de eliberare.

A doua parte este introdusă tot printr-o formulă refren “frunză verde păducel“. În această strofă intervine autorul, fapt argumentat de prezenţa verbelor la persoana a treia :”să chitească”,”s-o lovească”,”ştie”,”să lupte”,”să inoate”. Autorul îşi exprimă admiraţia faţă de haiduc , care acum este un “şoiman mehedinţel”, prin enumerarea calităţilor sale.”Şoimanul” este un apărător al teritoriului, un om solitar. Acesta stie să ţintească şi chiar să lovească “rândunica”, simbolul vitezei , ştie să călărească şi să înoate fiind capabil de un efort îndelungat .

În ultima strofă revine eul liric haiduc care prin repetiţia interjecţiei „Aoleu!” şi metaforele „mă arde focul”, „ţipă sufletul în mine” îşiexprimă nerăbdarea, ajunsă la cote maxime, de a-şi îndeplini destinul, fie acesta rău sau bun .