Geneza si evolutia istorica a dreptului de autor

Din aceasta imprejurare s-a tras concluzia ca manuscrisele nu erau considerate doar bunuri cu valoare economica dar si legate de persoana creatorului a carei opera era continuta de manuscris, deci erau legate de creatia spiritului.
In prezent, autorul unei creatii literare, artistice, stiintifice sau a altor asemenea opere, dobandeste 2 categorii de drepturi subiective civile :

a)un drept de proprietate pur si simplu care se poarta asupra obiectului material in care s-a concretizat creatia cum ar fi : manuscris, pictura, sculptura ce-si gasesc protectia juridica in dreptul comun cum ar fi codul civil si alte izvoare de drept civil.
b)un drept de autor asupra creatiei propriu zise care se protejeaza prin norme juridice instituite de legea privind drepturile de autor si drepturile conexe.

Intre a) si b) exista deosebiri de substanta sub aspectul lor juridic. Dreptul autorului se reducea in antichitate la dreptul asupra manuscriselor, iar manuscrisele faceau obiectul comertului. E de observat ca dupa moartea lui Eschil, atenienii au permis altor poeti sa reia tragediile acestuia sub aceeasi forma sau intr-o forma modificata. Chiar si fiul acestuia, Eufarion, prezinta tragedii ale tatalui sau inclusiv cele care nu fusesera prezentate, dar el a actionat ca un succesor al lui de cujus in sensul ca a dobandit elementul activ patrimonial de la autorul manuscrisului, dar nu ca un drept al autorilor al acestor tragedii.

Se cunoaste o singura protectie carcateristica dreptului de autor : sanctionarea prin blam public a plagiaturilor in Alexandria, ceea ce inseamna ca intr-o anumita masura se recunoaste un drept moral asupra manuscrisului. Conceptia asupra drepturilor de autor nu s-a schimbat in Evul Mediu, dar aceasta e perioada in care se dezvolta industria copistilor si dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. Initial, dreptul de transcriere a fost monopolul calugarilor. Mai tarziu a devenit o industrie in mana universitatilor si in acest domeniu s-a confirmat regula potrivit careia reglementarea legala este ulterioara aparitiei realitatii sociale, pe care o urmeaza nu o precede.