George Bacovia

I. INTRODUCERE Bacovia se proiecteaza pe scena lui provinciala, care tine loc de
teatrum mundi, când ca un ecou docil al spaimei universale, ca victima
muta si neputincioasa în fata tiraniei societatii si a neantului, când
ca un revoltat împotriva destinului sau cel putin ca spirit lucid,
întâmpinându-si conditia cu o demna resemnare. De aici dubla fata a
poetului. Pe de o parte, aceea de silueta umila, terorizata, ori de
personalitate complet anulata, retrogradata la stadiul unui ghem de
nervi al unui obiect dezafectat, al unei umbre fantomatice; pe de alta
parte, aceea a insului afisând masca sarcasmului si autoironiei, spre
a-si acoperi plânsul intern si a preîntâmpina riscul complacerii în
poza damnatului. Dincolo însa de aceste posturi cutremurate, transpare
chipul unui solicitat deopotriva de nostalgia comuniunii senine cu
natura si umanitatea, dar si de ardoarea profetului, blestemând lumea
lui "a avea" în numele lumii lui "a fi". Traversând în fulgere scurte
un orizont opac, astfel de accente dau geamatul Bacovian timbrul
neasteptat al apelului viril la împotrivire si încredere în
metamorfoza fericita a omului ca fiinta sociala, daca nu si ca fiinta
muritoare.

Poet al esecului si al sperantei resuscitate din cenusa, G. Bacovia se
apropie si se desparte de creatorii apocalipselor moderne.

S-a spus ca e, prin formatie, un simbolist, dar îsi depaseste epoca,
apartinând poeziei române moderne. E legat strâns de orasul natal
Bacau, unde s-a nascut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele sau
adevarat era George Vasiliu. Studiile elementare si secundare le-a
desfasurat în orasul de pe Bistrita; studiile superioare, de drept, la
Bucuresti si Iasi, cu licenta. Nu a profesat avocatura, ci a fost mic
functionar, traind din greu si dedicându-se poeziei. A fost hartuit
mereu, de boala - fapt reflectat în versurile sale sumbre.

În 1928, se casatoreste cu Agatha Cristescu si se muta la Bucuresti,
unde sotia sa era profesoara.

A debutat in "Literatorul" lui Macedonski, însa primul volum "Plumb"
apare în 1916, premiat de Ministerul Artelor. Celelalte carti poetice
apar destul de rar: "Scântei galbene" (1926), "Cu voi" (1930),
"Comedii în fond" (1936), "Stante burgheze" (1946). Versurile sale
sunt profund originale, creând asa numita atmosfera Bacoviana.
Capodoperele bacoviene sunt: "Plumb", "Decembrie", "Lacustra",
"Cuptor", "Nervi de primavara", "Amurg violet", "Alb", "Vocale".

II. SENTIMENTUL MORTII

Moartea în aspectul ei cel mai fizic, mai cadaveric, îsi impune în
poezia Bacoviana prezenta cu autoritatea de care beneficia în
viziunile medievale.

În orasul Bacovian, fara a se prinde în hora macabra, populatia este
bântuita sau cel putin adiata de ceea ce el numeste "aerul mortilor"

Ascultam acele povesti,

Desi nu era vremea lor -

Cum nu-ntelegi când privesti

aerul mortilor.

(Controversa)

înregistrând simptomele acestei morti universale, Bacovia îsi
avertizeaza iubita asupra etapelor descompunerii. Într-o poezie ca
Renuntare, el se si considera pur si simplu un cadavru.

În gradina moarta,

Am sarit aseara peste zidul mort -

Pasul meu, încet, se oprea în loc -

Constient de soarta, de durere orb,

În gradina moarta

A sosit un mort.

Morti întrezarea si Eminescu. Însa la Eminescu , cel putin acela din
Mortua est si Melancolie, iubita îsi paraseste faptura ca sa
retraiasca o existenta selenara, iar poetul însusi, oricât de
încredintat ar fi de pieirea insului, socoteste principiul vietii
inalterabil, de vreme ce sufletele se reîncarneaza în alte existente.

III. NATURA

Prezenta aproape în fiecare poezie, natura concureaza orasul. Solidara
cu materia inerta a zidurilor, materia vie împartaseste întru totul
destinul cetatii. Vegetatia, copacii, iarba, florile declina ca si
zidurile, sub presiunea acelorasi forte dezagregate.

Anotimpurile predominante sunt toamna si iarna care, o data instalate,
par a nu se mai clinti, instituind un climat de era primordiala.
Ploaia, vântul, zapada bat continuu, mai rar în rafale violente.

Scârtâie toamna din crengi ostenite

Pe garduri batrâne, pe stresini de lemn,

Si frunzele cad ca un sinistru semn

În linistea gradinii adormite.

O palida fata cu gesturi grabite

Asteapta pe noul amor...

Pe când, discordant si înfiorator.

Scârtâie toamna din crengi ostenite

(în gradina)

Tacerea, constituie un alt motiv interior al poeziei bacoviene, nu
reprezinta însa decât extrem de rar o simpla invitatie descriptiva, o
nota a cadrului exterior. Îndeplinind aceeasi functie ambivalenta, de
intensificare a depresiunii si, chiar daca mai rar, de împacare cu
sine si promisiune a unui nou orizont, ea cuprinde semnificatii
variate.