Geto - dacii in izvoarele scrise antice

Autorii greci îi mentionau, de obicei, sub numele de geti pe locuitorii din regiunea Dunarii Inferioare, respectiv din Muntenia ,Dobrogea sau Moldova. În scrierile latine sunt mentionati cu numele de daci cei care locuiau în zona intracarpatica , în Transilvania şi Banat1). Pe meleagurile noastre au ajuns mai întâi grecii dinspre sud şi sud-est, care i-au întâlnit mai întâi pe geţi şi în izvoarele elene acesta e numele mai des folosit. Romanii au venit mai târziu în contact cu dacii, mai ales cei dinspre apus, şi scriitorii latini folosesc cu predilecţie această denumire.2)

Sub oricare din aceste denumiri autorii antici aveau în vedere aceeaşi comunitate etnică, între daci şi geţi existând doar o delimitare geografică. De aceea, când ne referim la locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioda antică îi avem în vedere pe geţi sau daci ori, în termeni moderni geto-daci sau daco-geţi.

Primele informaţii scrise ne sunt oferite de un logograf din Milet, Hecateu. Ca geograf şi istoric, a scris printre alte lucrări şi Înconjurul pământului, din care nu s-au păstrat decât fragmente. Într-unul din aceste fragmente găsim consemnate doua triburi, crobyzii şi trizii (sau tirizii), care locuiau în sudul Dobrogei de astăzi.3) Izvoarele mai târzii pomenesc şi ele aceste triburi ca făcând parte din neamul geţilor, aşa încât, prin opera lui Hecateu, geţii îşi fac apariţia în istoria scrisă a omenirii.4)

Herodot în Istorii, năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, închină şi geţilor mai mult decât câteva cuvinte.5) Povestind campania regelui Darius din 514 î.e.n. împotriva sciţilor de la nordul Mării Negre, Herodot spune următoarele: „ Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi , care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria – pe nume scirmiazi şi nipseeni – s-au predat lui Darius fără luptă.

Geţii, însa, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”6) Herodot rezolvă astfel trei probleme referitoare la geţi: teritoriul ocupat (înainte de Dunăre), religia ( se cred nemuritori) şi apartenenţa etnică la neamul tracilor. Tot Herodot ne spune că numele apelor din Câmpia Munteană, ca Naparis, Argesis, Buzaeus şi Seretus sunt tracice, iar între Carpaţi şi Dunare, nu e loc pentru alţi traci decât pentru geţi, care locuiau pe malul drept până la vărsarea în mare, şi care locuiau sub numele de carpi în Moldova de miazăzi.7)
Herodot este primul care ne oferă cele mai complete şi ample informaţii despre religia lor, păstrate până astăzi.

În cartea a IV-a din Istorii redă ceea ce i-au povestit grecii de pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin. Conform acestora Zalmoxis a fost un muritor, rob al lui Pytagora în Samos. După ce a fost eliberat, şi-a strâns bogătii, s-a întors in patria sa, unde prin mijloace înşelătoare 8) a reuşit să insufle noua credinţă tracilor „ nevoiaşi şi săraci cu duhul” ( IV, 95). El pune să i se construiască o casă în care „ îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ei vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile.” (IV, 95) 9)

După un timp Zalmoxis a coborât în locuinţa subpământeană, unde a stat trei ani, timp în care geţii, crezându-l mort, l-au jelit, iar în al patrulea an a apărut, demonstrând că învăţătura sa este adevărată. Referiri ample face Herodot şi la practicarea cultului de către geţii care se credeau nemuritori : o dată la cinci ani ei trimit un sol la Zalmoxis pe care, după ce îi împărtăşesc nevoile lor, apucându-l de mâini şi de piciore, îl aruncă în trei suliţe.

Dacă solul moare imediat, înseamnă că zeul le acceptă cererile, în caz contrar solul este considerat un ticălos, după aceea fiind trimis un alt sol „ căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă ” (IV, 94). De asemenea, este prezentat şi ritualul gonirii tunetelor şi fulgerelor, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. În finalul relatării sale Herodot menţionează că ar fi trăit mult înainte de Pytagora, însă acesta nu e acceptat de grecii care nu puteau admite ca o asemenea învăţătură să aparţină „ barbarilor”. 10)