Giacomo Puccini

Ca şi Verdi, Puccini manifestă o preferinţă spre dramă, pe care nu o izolează de contextul social şi istoric. Fiecare lucrare a sa are un subsrat social evident, care deşi nu determină direct acţiunea, constituie fondul moralizator al artei sale. Simţul de om de teatru, care l-a determinat să-şi construiască operele pe o bază dramaturgică unitară, se poate observa de altfel şi în modalităţile de creare a atmosferei, în preferinţele pentru peisagistica exotică (fie din Orientul îndepărtat, fie din America).

Descrierea mediului, economia de mijloace pentru redarea acţiunii determină un tip de teatru sobru în desfăşurare, dar plin de tensiune în conflicte. Se observă, de asemenea, o permanenţă a nuanţării lirice, precumpănitoare asupra comicului care de altfel apare accidental, în episoade nesemnificative(cu excepţia unicei sale comedii, Gianni Schicchi).

Puccini se impune nu numai ca un cunăscător al resurselor expressive ale vocii, scriind momente solistice celebre astăzi în repertoriul lyric mondial, ci şi ca simfonist de anvergură, în construcţia lucrărilor sale, şi un orchestrator rafinat. Primele opere, Le Villi (Strigoii-1884) şi Edgar(1889), au rămas doar ca încercări de debut; lucrările ulterioare, fapt destul de rar întîlnit în istoria muzicii, sînt toate incluse în repertoriul permanent al teatrelor de pretutindeni: Manon Lescaut (1893), Boema (1896), Tosca (1900), Madama Butterfly (1904), La Fracciulla del West( Fata din vest- 1910), La Rondine (1917), Tripticul Mantaua, Suor Angelica şi Gianni Schicchi (1918) Turandot (începută în 1921, terminată de Fr.Alfano în 1926). Ele reprezintă ultima mare glorie operistică a muzicii italiene, a cărei dominaţie a durat un secol.