Gib I.Mihaescu - La Grandiflora

Gib I.Mihaescu - La Grandiflora - Virtuţile bunului observator, ale scriitorului realist îndrăgostit de obiectul său apar în această povestire care se deschide cu descrierea ,,grădinei” de vară, adică ,,a petecului de fâneaţă tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumii, în chip de pavilion” în care se adună de obicei un mic grup de cheflii, din protipendada unui orăşel de podgoreni. Manaru e un boiernaş cu proprietatea ,,la ţară”.Gib I.Mihaescu - La Grandiflora

Gib I.Mihaescu - La Grandiflora - O ţară ironic desemnată astfel, căci se află la cinci kilometri de târg. Totul, dealtfel, în această provincie care aminteşte Drăgăşanii, este mic, restrâns.Numai în închipuirea târgoveţilor ,,ţara”, viile din Dealul Verdii ,,toate trebuiesc să fie mari şi să dea un rod fără păreche”.

Manaru, asemenea prietenilor săi, este un om întru totul comun. Nimic nu pare să-l predestineze pentru o existenţă dramatică. Erou tipic al scriitorului, Manaru, este şi el un osedat. De fapt el,,intră la idee” subit, după o existenţă calmă de mic proprietar, de provincial.,,Ideea” este-evident, ca la toţi obsedaţii-o bănuială pe care o simte ,,ca un cuţit lung”-ce I se împlântă în suflet.

Manaru se întoarce de la vie, unde şi-a lăsat soţia.În odaia casei sale din târg, privirea sa neliniştită distinge ,,vagi luciri de obiecte” care îi ,,rângeau sarcastic prin întuneric”. Bănuiala e cea obişnuită personajelor lui Gib Mihăescu: Manaru are îndoieli în privinţa fidelităţii soţiei sale.

Manaru îl bănuieşte pe prietenul său Ramură, acesta se simte bănuit. O convorbire între Manaru şi Ramură, îl lămureşte pe soţul înşelat. Discuţia lor are loc La ,,Grandiflora”şi este ascultată de un grup de comeseni care sunt ascunşi după un gard, care se rupe,,apoi râsete bizare, pe urmă mâini fantastice ieşiră de sub dărâmăturile de lemn-se agăţară în sensuri felurite şi curioase ca şi când braţe încarnate de stafii ar fi făcut semne magice”.

Manaru, descoperind, că a fost înşelat, vrea să se răzbune pe tot târgul şi să demonstreze că nici nevestele amicilor săi nu pregetă să-I trădeze. Rezistenţa uneia singure îl împinge la crimă. La Savu Manaru obsesia e întreţinută sau dublată de sentimentul geloziei şi al răzbunării, al nevoii de certitudini şi al îndoielii, într-un dans al imaginaţiei care neutralizează practic orice sugestie a raţiunii. Eroul trăieşte mai ales în planul închipuirii,oscilând practic între bănuială şi indubitabilitate.

Închipuirea lui Manaru, acest Don Juan de provincie trece de la luminarea ideilor omului gelos la cele ale îndrăgostitului. La început e o pasiune lucidă,sportivă. Bărbatul continuă să-şi încerce forţele,să-şi justifice virilitatea, să-I întineze pe toţi, extinzând nevrednicia de care el însuşi suferise. La soţii Moraru, armonia căsniciei lor îl atrage mai mult decât o nouă victimă a puterii sale de seducţie. Manaru pune cinstea compromisă a soţiei sale în cumpănă cu virtutea evidentă a doamnei Moraru.

La ,,Grandiflora”- este povestea unei voinţe care sfărâmă victorioasă viaţa, până ce se sparge prin ciocnirea cu altă voinţă,mai puternică,Manaru, soţ înşelat ca atâţia alţii, se hotăreşte să se răzbune plătind tuturor cu acceaşi ruşine care a fost a sa.

În faţa voinţei lui sălbatice, lumea se îndoaie şi se întipăreşte ca o ceară. Numai voinţa de a rămâne cinstită a Morăriţei, voinţă ce merge până la despărţirea hotărâtă de viaţă, îl opreşte. Şi fiindcă hotărârea lui Manaru, nu mai avea nici un rost după oprirea acestui mecanism care o mâna- iese şi el din lume, pe altă cale însă.