Honore de Balzac

Honore de Balzac - De altfel s-a afirmat că opera sa rămâne documentul cel mai extraordinar al societăţii timpului său, mărturie şi muzeu viu al unui secol francez (Albert Thibaudet). Din perspectiva timpului însă Balzac a făcut pentru Franţa mai mult decât Ludovic-Filip, întrucât a conservat un secol din istoria ei într-o operă pe cât de vastă, pe atât de reprezentativă.

Pe de altă parte, ca orice geniu, Honore de Balzac îşi depăşeşte timpul şi epoca , făcând din doctrina realistă un model de lectură şi realizare a romanului, care a zdrunciunat vechile concepţii şi a devenit lege în materie de gust literar pentru întregul secol ce i-a urmat, aşa cum subliniază Brunetière : “de cincizeci de ani un bun roman e acela care seamănă cu un roman de Balzac, aşa cum de o sută de o sut cincizeci de ani o comedie bună este aceea care seamănă cu o comedie de Molière”.

BERNARD-FRANCOIS BALZAC
Originalitatea sa, devenită proverbială la Tours, se manifesta deopotrivă în vorbele ca şi în faptele salr ; nu făcea şi nu spunea nimic asemănător altora ; Hoffmann ar fi făcut din el un personaj al povestirilor sale fantastice.

Tatăl meu îşi bătea adesea joc de oameni, acuzîndu-i că-şi făuresc neîncetat propria nefericire ; nu putea sa dea ochii cu o faptă pocită fără a se mînia pe părinţii respectivi, şi mai ales pe cîrmuitori, mai puţin grijulii de înbunătăţirea rasei umane decît de aceea a animalelor. În privinţa acestui subiect extrem de delicat avea terii ciudate, pa care le argumenta într-un mod nu mai puţin ciudat:

“Dar la ce bun să-ţi publici ideile? ”spunea el plimbîndu-se prin odaie, în haina sa călduroasă de mătase brun-roşcată, şi cu capul înfundat de cravata groasă, la modă pe vremia Directorului. “O să aud iar că mi se spune original (titulatura asta îl scoase din sărite)” şi pe lume nu va fi nici măcar un slăbănog sau un rahitic mai puţin !…

Soţia sa îl puse la grea încercare răbdarea şi filozofia. Frumoasă, cu trăsături regulate, cu o faţă fină şi ascuţită, cochetă, adeseori rigidă şirece,era ofemeie şi jumătate, dar un suflet uscat. Primise o educaţie aleasă, la Les Dames de Saint-Gervais, la Paris. Doamna Balzac credea în ştiinţele oculte,în vrăjitoare şi în somnabuli.

Familia Balzac trăia pe picior mare. Cînd se deschide o subscripţie pentru crearea unui liceu la Tours, cetăţeanul Balzac dădu 1300 de franci; prefectul 1000 de franci; arhiepiscopul,600 de franci. În afarăde rentele şi de arendele soţiei sale, Bernard-Francois încasa cîteva lefuri. Pommereul, care-l cunoscuse “la curte şi în tabere”, îl numise ajutor de primar la Tours şi administratorul ospiciilor.

Tînăra pereche locuia mai întîii pe rue de l’Armée-d’Italie, într-o casă luaată cu chirie. La 20 mai 1798, cincisprezece luni după căsătorie, Laure Balzac născu un băieţel pe care voi sa-l adapteze şi care nu trăi decît treizeci şi trei de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se ivi pe lume al doilea copil al lor, Honoré născu la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici, soţia unui jandarm, locuind la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai tîrziu i se alătură sora sa Laure, născută la 29 septembrie 1800.

Honoré nu-i iertă niciodată mameisale această separare : “Ce cusur fizic sau moral mă făcia să merit răciala mamei ? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întîmplare ?… Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, cînd m-am întors în casa părintească am fost atît de neluat în seamă încît stîrneam mila oamenilor …”. În realitate, doamna Balzac îngrozită de moartea pruncului hrănit la piptul ei, se supusese pur şi simplu obiceiului din vremea aceea. Trebuie să recunoaştem totuşi că, deşi atît de aproape de copiii ei, nu i-a văyut decît rareori.

Doica era o femeie de treabă. Din păcate bărbatul ei suferea de patima beţiei şi, cînd se îmbăta, devenia brutal. Cu toate acestea, Honoré păstra o amintire ciudat de duioasă acestui dîmb de pe malul Loarei, zilelor în care, de dimineaţă pînă seara, construia “din pietricele şi noroi, palate Luvru în miniatură ”, şi mai ales “adjunctului construncţiilor sale”, surioara LAURE, “frumoasă ca o madonă de Rafael”. Atitudinea rezervată a pătinţilor avu ca efect sporirea afecţiunii freterne:

Eram doar cu doi ani mai mică decît Honoré, şi în aceeaşi situaţie faţă de părinţii noştri ; crescuţi împreună, ne iubeam cu duioşie ; amintirea afecţiunii lui datează de mult. N-am uitat cu ce viteză alerga în ajutorul meu spre a mă împedica să vin de-a berbeleacul pe cele trei trepte înalte, inegale şi fără balustradă care duceau de la camera doicii noastre în grădină ! Înduioşătoarea sa ocrotire a continuat şi în casa părintească, unde nu o dată s-a lăsat pedepsit în locul meu, fără a-mi trăda vinovăţia. Cînd soseam la timp spre a mă acuza, îmi spunea: “Să nu mai recunoşti altă dată nimic, imî place să fiu certat în locul tău!…”