Ideile filosofice ale lui Henri Bergson

Filosofia contemporană cronologic nu coincide cu “istoria contemporană”. Începutul perioadei contemporane în dezvoltarea ghîndirii filosofiei universale nu poate fi stabilit cu precizie. Este vorba de o trecere lentă de la unele probleme la altele de la un mod de abordare şi soluţionare a lor la altul. În a II –a jumătate a sec. al XIX-lea se pregăteste, iar la răscrucea secolelor XIX şi XX se conturează ştiinţa nouă, neoclasică.

O primă încercare de reapreciere a valorilor filosofiei clasice o realizează marxismul care dezvoltă orientarea naţionalistă, negînd totodată pretenţia filosofiei de a fi “ştiinţa a ştiinţelor”.

Filosofia contemporană, adoptă un spirit critic faţă de sistemele de referinţă, sistematizate în anterior, faţă de propriile realizări. Critica constructivă este o particularitate pozitivă a gîndirii filozofice, deoarece, în primul rînd, ea desemnează finalizarea unei investigaţii, a unui studiu minutios a sistemului respectiv iar în al doilea rînd filosoful îşi expune propria viziune a lucrurilor, a fenomenelor şi proceselor realităţii.

Oricit de nesemnificativă ar fi interpretarea sau soluţionarea unor probleme prin faptul formulării lor, autorul contribuie la dezvoltarea ghîndirii filosofic. Filosofia contemporană are un caracter social deoarece fiinţa umană se realizează pe deplin în activitatea socială, în comunitate. Fiind apreciată ca o forta de producere ştiinţa şi tehnică, probleme dezvoltării perfecţionării lor sunt în centrul folosofării unor şcoli, a unor orientări. Aceste parcticularităţi a filosofiei contemporane o indepărtează treptat de filosofia modernă.

Studierea filosofiei contemporane impune anumite dificultăţi, deoarece s-au adoptat anumite stiluri de filosofare. Deosebim următoarele orientări filosifice: materialismul dialetic, soluntarismul, intuitionismul, prendismul, fenomenologia, existenţialismul, neotonismul, programismul, pozitivismul si neopozitivismul, postpozitivismul, neorationalismul etc.

În studiile monografice a filosofiei contemporane sunt evidenţiate următoarele stiluri de gîndire: dialectico-materialist, critiast-normativist, dialectic-speculativ, programatic-speculativ, programatic-acţional, fenomenologic-intentional, hermeneutic-existential şi hermeniutic-structural, analitic-structural şi analitic-critic, psihoanalitic-freudian şi psihoanalitic-critic ş.a.

Ideile filosofice ale lui Henri Bergson
Henri Bergson (1859—1941) a instituit în filosofia franceză un spirit, o modalitate specifică de a gîndi. Filosofia lui Bergson reprezintă o reacţie specifică la gîndirea scientistă. Inspirîndu-se parţial din romantism, Bergson dezvoltă antiintelectualismul lui Ravaisson, Lachelier, Bontrox, ş. a., care s-a afirmat în ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea. Avînd o pregătire enciclopedică, cunoscînd profund matematica si ştiinţele naturii, Bergson elaborează o operă, înalt apreciată în epocă (în anul. 1928 i s-a decernat Premiul Nobel) şi comentată pe larg.

Teza sa de doctorat, apărută în 1889 sub titlul «Eseu asupra datelor, nemijlocite ale conştiinţei» anunţă că Bergson ca şi alţi contemporani ai săi doresc să exprime spontanietatea experienţei interioare, să se re-strîngă la datele nemijlocite ale conştiinţei, se străduiau să le sustragă oricăror influenţe din partea cunoştinţelor pe care le puteau dobîndi din geometrie, fizică, chimie.

Atunci cînd eul în loc să fie absorbit de viaţa-Iui lăuntrică, se obiectivează, se exprimă în altceva, se proiectează în afară. Bergson explică acest proces prin caracteristica autoobserva-ţiei, a introspecţiei. Conform metodei psihologice, cînd un subiect se observă pe sine, crede că surprinde date nemijlocite. Bergson subliniază că ne înşelăm, deoarece eul care se observă pe sine, se proiectează într-un spaţiu, unde-şi cristalizează experienţele trăite ca şi cum acestea ar fi lucruri situate în acest spaţiu psihologic.

Astfel, omul dă nume la ceea ce ţine de afectivitate la sentimente cum ar fi gelozia sau simpatia, bucuria sau nostalgia. Impresiile şi sentimentele sunt desemnate prin cuvinte aidoma unor obiecte şi localizate într-un fel de spaţiu determinat. Spaţiul psihologic, Bergson îl defineşte ca timpul nostru. Noi credem, subliniază filosoful francez, că ne observăm în timpul în care se desfăşoară experienţa noastră trăită, în realitate, însă, am tradus acest timp într-un spaţiu şi ne considerăm pe noi înşine în această proiecţie spaţială. In aşa fel explică Bergson timpul si spaţiul.

Timpul spaţializat este o reprezentare a timpului fâlsifcată de analogia sa cu spaţiul, Tocmai în acest timp contrafăcut omul proiectează elementele psihologice, pe care i le oferă introspecţia, solidificîndu-şe, dîndu-le nume, o pondere cantitativă, relativă. Eul adevărat continuă să existe în timp. Acest fenomen filosoful îl fixează prin formula: «durată pură» — timpul real, veritabil, considerat în dimensiunea lui profundă. Pentru a înţelege filosofia lui Bergson este necesar să observăm opoziţia stabilită între «timpul spaţializat» şi «durata pură».

Bergson scindează în două conştiinţa de sine. El evidenţiază devenirea profundă a eului, unde domnesc calitatea şi interioritatea, unde elementele se întrepătrund şi sunt continuu creatoare de durată pură. Pe de altă parte există reprezentarea spaţializată a acestei deveniri; desfăşurată într-un timp fals, care de fapt este doar spaţiu, unde domină în consecinţă exterioritatea, cantitatea.

Filosoful francez evidenţiază profunzimea calitativă, unde totul se întrepătrunde şi se contopeşte într-un proces evolutiv, creator şi exterioritatea cantitativ, unde totul se reduce la obiectivitatea lucrurilor în lucrarea «Datele imediate ale conştiinţei» Bergson supune criticii determinismul, dezvoltîndu-şi propriul concept asupra libertăţii. Ştiinţa contemporană lui explică principiul determinismului astfel: totul pare o cauză şi în aceleaşi condiţii, aceleaşi cauze produc acelaşi efect...

V. Bergson subliniază că acest principiu poate fi utilizat în timpul omogen pentru «spaţiu-timp», pentru exterioritate. În studierea eului profund, pentru care nu există două momente identice principiul determinismului este lipsit de sens, Eul ca durată pură este o devenire creatoare care se îmbogăţeşte cu fiecare moment nou ce-i este dat să-1 trăiască. Analizînd fenomenul libertăţii, Bergson defineşte condiţiile unui act liber. Actul este liber atunci, cînd este produs de eul profund în totalitatea sa.

El este generat de multiplicitatea calitativă a duratei pure, care conţine în ea întregul trecut al eului în unitatea sa. După analiza mai multor situaţii, filosoful francez conchide: numai dacă trăim în durată pură şi nu în spaţiu-timp, suntem capabili să săvîrşim un act liber, ceea ce înseamnă că putem lua o decizie din adîncul întregii noastre fiinţe. Libertatea în concepţia lui Bergson este înfăţişată cu două atribute esenţiale: spontaneitate şi originalitate.

Mai întîi, libertatea este spontaneitate. Omul este liber dacă acţiunea sa nu se constituie prin mijlocirea cumpănirii de motive, ci răsare direct din dezvoltarea intimă a conştiinţei. Filosoful distinge diferite grade ale libertăţii. Un act apare cu atît mai liber cu cît rădăcinile sale coboară mai adînc si se dezvoltă din serii mai bogate ale duratei intime. Omul se eliberează cu atît mai desăvîrşit, cu cît faptele lui exprimă şi îşi trag puterea din straturi mai bogate şi mai profunde ale sufletului său «Libertatea nu este nicidecum redusa la spontaneitatea sensibilă.

Astfel, decurg lucrurile în viaţa animalului a cărui viaţă psihologică este mai efectivă. În cazul omului, o fiinţă gînditoare, actul liber reprezintă o sinteză de sentimente şi idei. Evoluţia care duce la actul liber, filosoful o defineşte ca evoluţie raţională. Aşadar, libertatea nu exclude raţiunea, o include şi o constituie ca o parte esenţială a fructului ei copt.