Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici

A ne putea cunoaşte sinele, a ne cunoaşte propriul Eu şi felul cum acesta se organizează este un lucru important pentru viaţa noastră socială, dar în acelaşi timp şi o condiţie indispensabilă în procesul de formare şi dezvoltare a individului supus unor influenţe benefice sau negative sociale.

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici
Adesea însă se constată o neconcordanţă între ceea ce am dori să fim şi ceea ce credem că suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53) cred că este o neconcordanţă şi cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica imaginii de sine pe care individul şi-o formează de-a lungul vieţii sale.

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici
Neconcordanţele care apar în structura imaginii de sine se referă de fapt la conflictul dintre Eul actual şi Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare, stres şi o scăzută stimă de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate părea copleşitor şi conduce la depresie, pentru alţii un asemenea conflict constituie modalitatea mobilizării resurselor necesare atingerii idealurilor propuse.

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici
Fiecare poartă în sine o „opinie despre sine“ şi despre îndatoririle vieţii. „O linie de viaţă şi o lege de mişcare care îl domină fără ca el să-şi dea seama de ele.“ (1, p. 22). Această lege de mişcare îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară.

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici
Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc.

„Opinia celui care dă greş, al cărui stil de viaţă nu rezistă exigenţei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvată sau modificată. Aspiraţia către superioritatea personală îşi continuă drumul ei, însă este necesară eliminarea scopului care ameninţă cu o înfrângere a stilului de viaţă, retragerea din faţa problemei pentru a
cărei rezolvare lipseşte pregătirea corespunzătoare.

Efectul de şoc se manifestă însă în plan psihic şi corporal, devalorizează ultimul rest al sentimentului de comuniune socială şi produce toate eşecurile posibile în viaţă, în timp ce îl constrânge pe individ la o retragere, ca în nevroză, ori îl determină să se lase să alunece pe toboganul actelor sociale, ceea ce nu înseamnă nicidecum curaj.“ (1, p. 24).

Este limpede că „opinia“ care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.

Deşi frecvent considerată ca având o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine întruneşte, datorită influenţei sale asupra cursului întregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. într-o viziune sintetică şi unitară asupra personalităţii, rolul imaginii de sine în cadrul adaptării sociale, al autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi înlăturat.

Pornind chiar de la celebrul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii.