Imaginea geniului in creatia lui Eminescu

Trec epoci şi milenii , vor trece timpurile noastre de nelinişti , dispreţuire , cruzime şi nebunie . Puţinurile acestei lumi se vor schimba , însă cuvintele marelui scriitor vor rămîne veşnice . Va rîmăne etern şi acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinţă solitară prin nemarginile sale de gîndire – omul de geniu .Motivul care a înfrumuseţat literatura romantică şi i-a dat adîncimi de vecie .

Şi în literatura universală condiţia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” – Byror.

Tainele sunt ascunse , provocînd farmec , şi totodată ,teamă. Catargul e gata de plecare , împărţind totul într-un Aici şi un Acolo.Aici omul de geniu care are în faţa pînzei de corabie oceanul, al cărui vuiet surd îi strecoară în suflet fantoma furtunii. Acolo se înalţă deasupra lui şi deasupra celor pămînteşti eternul sfînt.Gîndirea sa se îndreaptă înspre bogaţia cerului cu toată nostalgia infinită a depărtării infinite.

Catargul se desparte de pămînt , se cufundă în valurile oceanice neterminate, luînd pe corabia sa geniul , pentru a-şi împlini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :
„Ce suflet trist mi-au daruit părinţii ,
Parinţii din părinţi
De-au încăput numai în el
Atîtea suferinţi”
(Ce suflet trist)
Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat şi omul superior continuă să reflecte asupra şirului încîlcit al vieţii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra sîmburelui răului. Această fiinţă nu doar cunoaşte , ci este însetat de cunoaştere, dar ceea ce descoperă este trist : „stîncile” sunt răsturnate , „brazii” sunt agăţaţi de vîrfurile stîncilor , unuii dintre ei fiind răsturnaţi de vijelii şi torente. Totul este încîlcit şi indescifrabil, şi cu cît mai mult omul superior încearcă să decodifice tainele, ele se fac tot mai ascunse.
Lumea geniului e una profund dezbinată , scindată, rătăcită . Ea se desfăşoară sub un val negru de suferinţă :
„Răsari în cale-mi , suferinţă tu ,
Dureros de dulce.”
Pentru el a exista înseamnă a suferi , urmărind în acest mod , purificarea şi reînvierea , asemenii păsării Pheonix .
Această fiinţă mitică care „ţine pămîntul pe un umăr” s-a simţit întotdeauna singur . Fiinţa solitară prin nemarginile sale de gîndire , el este un neînţeles în

lumea comună, incapabilă să-i patrundă fericirea .De aceea , el alege acea „lume dulce” a visurilor şi a gîndurilor , izolîndu-se întro rece şi mîndră singurătate:
„Cu perdelele lăsate
Stau la masa mea de brad
Focul pîlpîe în sobă
Iară eu pe gînduri cad.”