In loc de prefata - Ion Minulescu

Poetul încearcă să realizeze un profil spiritual al creatorului, sub forma unui monolog liric.
Incipitul este abrupt şi se constituie într-o negaţie:
„N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi
Şi nu voi fi...”

Indicii temporali realizează o situare pe scara timpului - o continuitate („ieri”, „azi”, „nu voi fi”) în negaţie.Pentru că eul liric se defineşte prin negaţie. Continuă prin a ne spune ce nu e până în strofa a doua în care, într-un enunţ cu verbul la forma negativă, se face totuşi o afirmaţie:
„Nu sunt decât un snop de vorbe bune” - metaforă pentru Cuvânt (cuvântul creaţiei artistice, opera literară în fond).
Există o dublă ipostaziere a eului liric, detectabilă după lectura integrală a textului:

1condiţia comună - omul obişnuit, muritorul, efemerul;
2condiţia creatorului de artă - extra-tipul.
Transferul acesta de la tip la extra-tip este vizibil în primul vers al celei de-a treia strofe:

„Sunt un volum ce n-are titlu încă” - sugerează ideea că omul comun devine nemuritor prin creaţie.
Această idee este întărită, accentuată prin folosirea unor cuvinte aparţinând lumii materiale: „stâncă”, „daltă de oţel” (instrument) care sugerează duritatea, rezistenţa
În această strofă este discutată relaţia creator- receptor (cititor). Acestuia din urmă îi revine sarcina de a-l situa, prin lectura şi prin apreciere, în posteritate.

Strofa a patra propune, realizând o relaţie de simetrie (+/- recurenţă) o revenire la negaţie. Indicii temporali „prea curând”, „prea târziu” nu mai realizează continuitatea, ci opoziţia. Poetul pare a-şi accepta condiţia pe care o situează sub incidenţa unui fatum:
„Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu”
sau a unei neconcordanţe cu istoria, cu societatea: „prea curând”, „prea târziu”.
Resemnarea, în spirit religios - „ca orice bun creştin”, este sentimentul evidenţiat de ultimele două versuri ale poeziei, înscriind destinul poetului în comun, în obişnuit.

Mărcile subiectivităţii (mărci lexico- gramaticale ale eului liric) sunt frecvente: verbe la pers.I („n-am fost”, „nu sunt”, „aştept”), pronume personale- pers I („mine”, „mă”, „m- ”), D posesiv („volumele-mi”).
Figurile de stil nu abundă în acest text declamativ, iar cele care sunt accentuează retorismul:
1repetiţia: „n-am fost”, „nu sunt”, „rând pe rând”
2enumeraţia negativă: „nu sunt nici foc, nici ploaie şi nici vânt”;

3enumeraţia disjunctivă: „sau prea curând, sau poate prea târziu”, „volumele-mi de versuri cumpărate, împrumutate sau furate”;
4comparaţia: „ca orice bun creştin”;
5o metaforă: „un snop de vorbe bune”
6epitetul lipseşte cu desăvârşire.

Caracterul retoric este susţinut şi de structura frazei: o înşiruire de propoziţii principale (+ câteva subordonate- strofa întâi - o CD şi o AT; strofa a doua - trei AT; strofa a treia - CV, CT, CD, SB; strofa a patra - CZ şi AT).Subordonatele explică, nu întrerup cursivitatea frazei.
Relaţiile de recurenţă se înpletesc cu cele de simetrie şi de opoziţie.
Versul alb, inovaţie formală a simboliştilor, exclude în acest text rima, măsura şi ritmul (elemente din prozodia tradiţională), însă ritmul interior , cadenţat, este asigurat de dispunerea versurilor, care fragmentează în unităţi ritmice comunicarea.

Titlul sugestiv pentru o artă poetică - „În loc de prefaţă” - ilustrează relaţia dintre creaţie şi creator.
Lipsa de profunzime a textului, caracterul căutat, oarecum artificial al sintaxei poetice, asocierea unor idei dintre cele mai diverse (fără a le comenta sau accentua) sunt minusuri ale acestei creaţii.
Textul pare a fi scris pentru a fi spus în faţa unui public, cu gesturi ample şi o mimică adecvată, fără a transmite, dincolo de denotaţie, nimic conotativ.