Incompatibilitatea dintre fata de imparat - Catalina si Hyperion

Trimis la data: 2003-12-23
Materia: Romana
Nivel: Liceu
Pagini: 5
Nota: 8.78 / 10
Downloads: 1651
Autor: Stefan Iosif
Dimensiune: 12kb
Voturi: 101
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie.
INCOMPATIBILITATEA DINTRE FATA DE
ÎMPĂRAT(CĂTĂLINA) ŞI HYPERION



Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le universului său poetic. Din culegerea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de „Fata din grădina de aur” şi de „Fecioara fără corp”, pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă : „Luceafărul” şi „Miron şi frumoasa fără corp”.
În esenţă, povestea de dragoste din „Luceafărul”, - subliniată prin alchimia simbolizării în registru liric – îşi configurează identitatea şi-şi tensionează liniile de forţă tocmai prin intermediul invocaţiei. Fiecare dintre eroi, cu excepţia Demiurgului, se dezvăluie prin aceasta, iar făptuirile lor sunt aproape integral determinate de natura răspunsului la chemare.
Cu o excepţională cunoaştere a sufletului uman şi cu o subtilitate în stare să convertească limpezimea în ermetic, Eminescu îşi construieşte poemul pe două planuri de relaţionare cărora apare tensiunea lirică şi în acelaşi timp dialectica semnificaţiilor. Este vorba de planul realităţii şi de cel al scenografiei onirice. Intersectarea lor are drept rezultat, între altele, receptarea Cătălinei ca punct geometric de structurii poetice (atât Hyperion cât şi Cătălina sunt smulşi de pe orbitele lor prin puterea de atracţie a prea frumoasei fete; identitatea celor două pasiuni este atât de diferită, iar rezultatele ispitirii atât de opuse tot datorită Cătălinei, factor declanşat şi determinat al acestora, metamorfozele lui Hyperion şi invocările lui în absolut sunt spectacole regizate în spaţiul
visului de bogăţia interioară a fecioarei, fascinată în starea de veghe de strălucirea şi misterul Luceafărului). Pe de altă parte, cuplul Luceafărul – Cătălina, finalizat prin logodnă. Şi aceasta nu doar fiindcă natura celor doi este atât de diferită, ci şi pentru că între vis şi realitate deosebirea este tot atât de mare ca aceea dintre astrul azurului şi fiul pământului.
Singurul spaţiu în care chemarea apare reciprocă este spaţiul visului. Reciprocă, dar nu convergentă, lipsa de consens pare a proveni din eronata decodificare a mesajului Cătălinei de către Luceafăr. Fecioara, sensibilizată şi tulburată ca de un zburător, prin iradierile de taină ale lumii astrale („Şi pas cu pas pe urma ei / Alune că-n odaie, / Ţesând cu recile-i scântei / O mreajă de văpaie. // Şi când în pat se-ntinde drept / Copila să se culce, / I-atinge mâinile pe piept, / I-nchide geana dulce; // Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă „). Cuprinsă de somn şi pătrunsă de vis, adresează chemarea astrală a spiritului şi o luminare a traseului existenţial („Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa luminează”).
Invocaţia apare astfel nu o chemare întru iubire, ci o adâncă aspiraţie a gândului setos de ideal.
Hyperion îi decodifică apelurile ca pe un mesaj al iubirii. Un mesaj având drept rezultat incendierea glacialităţii prin intermediul farmecului de excepţie al emiţătorului; de aici metamorfozele, semantizate prin cunoscutele invocaţii. Cu toate că n-o declară, el receptează mesajul fetei exact aşa cum aceasta îl receptează pe al lui : „Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”. Incompatibilitatea prin rostire devine semnul incompatibilităţii de fond. Fiecare dintre membrii acestui cuplu eşuat în iubire, - cuplu devenit posibil doar în spaţiul visului – îţi dezvăluie prin invocaţie nu doar deosebirile de cod, ci şi pe cele de aspiraţie. În fond, Cătălina îşi doreşte accesul spre ideal, ceea ce-i destinat să rămână o permanentă aspiraţie a terestrului, în timp ce Luceafărul, străfulgerat de ispita iubirii, năzuieşte nuntirea cu efemerul, în radicală şi eternă contradicţie cu esenţa lui nemuritoare. Două chemări care se intersectează în tărâmul de graţie al visului, acolo unde totul este posibil, dar care nu se poate intersecta niciodată în starea de veghe.
Strofa „ De aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe” are valoarea simbolică a unui cifru de utilizare a cheii de aur. Această spovedanie a fetei de împărat invită la meditaţie şi asupra unuia din profundele înţelesuri ale capodoperei : -eşecul experienţei lui Hyperion, - un eşec al incompatibilităţi şi doar aparent al opţiunii – sfidează totuşi deşertăciunea. În consens cu un vers de elegie de prin1881 ( „O genii, ce cu umbră pământul îl sfinţiţi”), Eminescu atribuie experienţei hyperionice marcate de suferinţa nenorocului, sensul pozitiv al sacralizării efemerului ispitit de ideal.
Cuplul Hyperion – Cătălina nu se poate împlini datorită mai multor incompatibilităţi. Prima incompatibilitate care nu permite legământul celor doi este originea celor doi, Cătălina fiind pământeancă, iar Hyperion este un zeu, el aparţine macrocosmosului, pe când Cătălina aparţine microcosmosului. Tânăra aspiră la dragostea idilică şi visează la un tânăr frumos, întruchipat de motivul Zburătorului. Ritualul de dragoste o aduce în fiecare seară lângă fereastra castelului, prin care Luceafărul o priveşte. Proiectat în „zare”, el se deplasează cu lumina lui stelară pe „mişcătoarele” unde ale aerului şi se reflectă în apele mărilor, reprezentând un far pentru „negrele corăbii”. Repetarea zilnică a acestei priviri reciproce provoacă atracţia erotică dintre fiinţa pământească şi corpul stelar. Dragostea pentru Luceafăr simbolizează aspiraţia către absolut şi dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia limitată de muritor.
Pentru Luceafăr abdicarea de la propria condiţie înseamnă anularea lui, pe când pentru fată înseamnă aspiraţia care o aşează în rândul fiinţelor superioare.
Neputând comunica pe aceeaşi cale, ei folosesc comunicarea prin gesturi: „Ea îl privea cu un surâs / El tremura-n oglindă”.
Prima chemare a fetei de împărat relevă iubirea ei pentru astrul nemuritor. Aceasta îl priveşte dintr-un ungher al iatacului, semn al condiţiei sale inferioare, în timp ce Luceafărul o urmăreşte răsărind şi strălucind din zare, din imensitatea aerului, semn al condiţiei sale superioare. Fata invitându-l în casă şi în gândul său, în concret şi în abstract, doreşte ca acesta să-i lumineze viaţa aşa cum luminează, în timpul serii „mişcătoarele cărări” (metaforă ce corespunde cosmicului şi iubirii ideale”). Poetul îl compară cu un „voievod” din timpurile trecute, cu părul blond ca „aurul moale”, cu umerii goi, pe care este prins „un giulgiu vânăt”, cu faţa „străvezie şi albă” precum ceara, ţinând în mână un „toiag” împletit din trestii simbolizând un zeu al apei şi al vegetaţiei marine. Dar Luceafărul se dovedeşte capabil să reproducă numai forma umană, nu şi pulsaţia biologică. De aceea, are un aspect cadaveric şi lipsit de viaţă. Poetul însuşi îl numeşte, printr-o antiteză „un mort frumos cu ochii vii”. Identitatea astrală a Luceafărului este trădată de luminozitatea intensă a ochilor. ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.