Ioana Petrescu si poetica postmodernismului

Interesul Ioanei Em. Petrescu pentru postmodernism isi are sursa, credem, nu in moda conceptului (destul de mare in critica romaneasca), ci intr-un proiect critic de foarte mare amploare, unde (daca admitem ca punctul de plecare este un primordial act de lectura - atunci) trebuie sa incepem prin a nota definirea absolut postmoderna a pozitiei poeticianului insusi. In opinia Ioanei Em. Petrescu, noua epistema presupune reevaluarea pozitiei eului cititor (avatar al subiectului pus in cauza de critica postmoderna); formularea ni se pare de la inceput simptomatica pentru cadrul in care se va situa meditatia ulterioara asupra postmodernismului ca solutie ontologica:

"De vreme ce - o spune si Einstein, o spun si experimentele fizicii cuantice - obiectul observat se modifica in functie de procesul observarii, transcendenta constiintei subiectului, ca si identitatea cu sine, inchiderea obiectului se vadesc iluzorii intr-un univers in care singura realitate e, sartrian vorbind, punerea in situatie sau, in termeni mai generali, interrelationarea fenomenelor intelese ca pura procesualitate. Aici, in spatiul noii episteme, eu, cititorul, devin producator de sens si - uitand ca sensul e proces, adica interrelationare - incerc sa-mi iau revansa substituindu-ma poetului care m-a instituit odinioara ca raspuns la propria-i singuratate" [1].

Desfacerea postmoderna a limitelor devine un important punct de sprijin (care se cere definit ca atare) in proiectul inceput de Ioana Em. Petrescu, al unei istorii a poeziei romanesti; aici, limbajul poetic este redefinit in general ca "permanenta spargere a limitelor limbajului, pregatind limba pentru noile concepte prin care ea va asuma, in contul gandirii umane, universul", "intr-un efort de reautentificare a raporturilor umanitate-univers" [2]. Poezia devine in consecinta - in viziunea sa - o "vestire" a noii episteme, pe care o va insoti apoi de-a lungul intregii sale evolutii - pe care o insoteste acum, sub ochii nostri.

Acest statut al poetului ii permite sa explice "ermetismul" poeziei moderne (obiectivarea spiritului postmodern va fi ulterior analizata tocmai pe opera "ermetica" prin excelenta a liricii romanesti, cea a lui Ion Barbu) ca "vointa de a anexa cunoasterii umane noi teritorii ale realului, nu prin detalierea discursiv retorica a universului deja organizat in concepte, ci prin eterna explorare a unor nivele de realitate mai adanci, pana la care conceptul nu ajunge inca, pana la care conceptul va ajunge doar dupa ce vocatia de perpetuu pionierat a limbajului poetic le va fi anexat si le va fi aproximat la nivelul logicii concrete a imaginarului" [3].