Ion Neculce

Memorialiştii susţin theoretic superioritatea povestirii văzute direct faţă de aceea a faptelor auzite de la alţii. Cronicarii noştri au scris despre evenimentele desfăşurate sub ochii lor. Ei narează fapte la care au fost uneori martori oculari, actori sau simpli spectatori, transcriind verosimil, faptul trăit.

G. G. Ursu stabileşte principiul conform căruia rezultă că sfera memorialistică nu conţine compilaţia din alţi autori, fără experienţă directă, (gen cronica lui Grigore Ureche) nici informaţia din tradiţia populară învăluită în miraculos. Criticii literari s-au referit deseori asupra faptului că Grigore Ureche, avînd darul cercetării morale nu ne-a lăsat memorii, ca şi urmaşii săi şi ne-a relatat foarte puţin din amintirile tatălui său şi nimic din experienţa sa directă.

D. Păcurariu afirmă că: “Memorialistica presupune o viziune mai exactă, o perspectivă veridică asupra evenimentelor evocate.” Cronicarii noştri memorialişti au declarat superioritatea cronicarilor băştinaşi faţă de cei străini, aşa cum a făcut-o Neculce sau superioritatea simţului văzului faţă de cel al auzului ca Miron Costin.

Pentru ei evocarea evenimentelor trăite de autor însemna o mai mare garanţie de exactitate şi adevăr. Cronicarii noştri memorialişti oscilează, însă între subiectiv şi obiectiv, caracterul pasionat al operei lor reiese doar din specificul eului memorialistic, ce evocă evenimente concrete.

Însuşi Miron Costin, mai imparţial ca alţi cronicari, amestecă în aprecierea oamenilor şi evenimentelor, resentimentele familiei (exemplu: ura împotriva lui Ştefan Tomşa – portret negru în cronică).
Nu este întîmplător faptul că Ion Neculce consacră aproape o treime din letopiseţul său domniei Cantemireştilor, cînd se ştie că el, ataşat politicii acestora, urmăreşte cu multă antipatie pe adversarii lor, în frunte cu Constantin Brîncoveanu.

În cronicile – memorii se confruntă adesea datele trecutului cu cerinţele prezentului. Cronicarii reţin ceea ce pentru ei are o semnificaţie deosebită. În momentul cînd au scris, unele lucruri au putut rămîne indiferente, altele însă, treceau pe primul plan al memoriei, faptele colorîndu-se cu condiţiile prezentului.
Este evident că personalitatea lui Dimitrie Cantemir se deosebea în memoria şi conştiinţa lui Ion Neculce, în momentul cînd îşi scria letopiseţul, de aceea din timpul strînsei lor colaborări.
Cronicile memorialistice reflectă, deci acest proces dinamic al memoriei.

“Cronica memorialistică poate fi artă şi document, literatură şi istorie, dar poate avea numai valoare documentar – istorică, atunci cînd nu se poate înălţa de la contingent la universal şi nu poate sugera o filosofie de viaţă” .

Cronicarii n-au fost artişti în sensul de azi al cuvîntului, pentru că le-a lipsit intenţia clară de artă. Scopul lor a fost de a scrie lucrări de istorie. Valorile literare sunt remarcabile în rezultat, chiar dacă unora dintre ei le-ar fi lipsit “efortul artistic conştient”. Aceasta se explică prin faptul că unii dintre cronicarii noştri au avut calităţi care aparţin artisticului: intuiţie lucidă, adîncime psihologică, fantezie originală, sensibilitate pentru expresie şi nu în ultimul rînd har dumnezeiesc.

Ca artă narativă,cronica memorialistică se impune în primul rînd prin tehnica portretului şi a personajului literar. Anume prin această trăsătură se face diferenţierea valorică dintre cronici, unele verosimile realizări artistice, altele fiind simple documente istorice. Galeria de siluete, de portrete, personaje este de o bogăţie şi varietate dintre cele mai impresionante în cronica memorialistică a lui Ion Neculce, Miron Costin etc.

Este elocventă comparaţia dintre diferiţi cronicari care, povestind despre aceleaşi evenimente la care au participat, fac portretul aceloraşi personalităţi cunoscute. Este foarte interesantă comparaţia între structura portretelor la Grigore Ureche, cronicar nememorialist şi aceea a unui cronicar predominant memorialist ca Ion Neculce. Ureche face în portretul lui Ştefan cel Mare sinteza istorică şi folclorică a însuşirilor morale ale unui strălucit domn, Neculce resimte mult mai pregnant impresia însuşirilor fizice a unor personalităţi pe care le-a cunoscut. E de ajuns să cităm figurile lui Constantin Cantemir, Gheorghe Duca, Dumitraşcu Cantacuzino, Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica.

Atunci cînd memorialiştii au avut posibilitatea de a cunoaşte în adîncime frămîntările unui personaj, îmbină portretul cu analiza. Astfel, cronicarii români au putut realiza uneori sondaje adînci în sufletul personalităţilor cunoscute.

Descrierile se remarcă prin precizie cînd au o sursă memorialistică.
“Există o tradiţie orală bazată pe informaţia din familie şi o tradiţie folclorică, a unui trecut mai îndepărtat, o transmitere din generaţie în generaţie. Tradiţia orală memorialistică are timbrul contemporanietăţii şi al autenticităţii, tradiţia folclorică se colorează cu fantezie şi se îmbracă în legendă” .