Ion - caracterizare personaj principal

Cu “Ion” Liviu Rebreanu inaugurează o fază nouă în istoria romanului românesc şi o trecere de la realismul poetic şi liric la realismul epic, impunîndu-se ca cel mai mare creator epic şi întemeietor al romanului nostru modern. Obiectul de studiu a lui “Ion” este viaţa socială a Ardealului, care, deşi închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificaţie, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat şi la mediul administraţiei ungureşti, cu o faună bogată în exemple variate.

Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezişul. Romanul se organizează, totuşi, în jurul unei figuri centrale, al eroului frust şi voluntar al lui Ion.
Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pământului în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o cazuristică inepoizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire o voinţă imensă. Ştie să adune energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezistă: în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii; vrea să-l aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vâlvătaia focului ce-l încinge.

În centrul romanului stã destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totalã. În realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a cãrui suflet are pãrti greu de înteles si de explicat. Complexitatea personajului rezultã din sfâsierea dramaticã sub impulsul unor solicitãri simultane si contrare: glasul pãmântului si glasul iubirii.

Romanul informează cititorul asupra personajelor sale. Astfel aflăm că feciorul Glanetaşului era "iute şi harnic ca mă-sa"; "pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie bu s-a înstrăinat de câmd s-a făcut dânsul stăpânul casei". Tatăl lui Ion, "sărac iască şi lenevior de n-avea pereche", mâncase repede zestrea Zenobiei şi bătea toate crâşmele Armandiei. La şcoala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, fiindcă era silitor şi cuminte. Dar îi era mai drag să "păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul".

Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcuse planuri cum va avea fâneaţa cutare".
Construit monumental, într-o dimensiune tragică, personajul întâlneşte atât trăsăturile eroului clasic, cât şi cele ale celui romantic. Fapte, gesturi, reacţii spontane pun în lumină caracterul personajului, conturat realist şi obiectiv, dar mai degrabă cu viziunea unui naturalist.

Jignit de Vasile Baciu în faţa satului, care îl numeşte "sărăntoc", "hoţ", "tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: "stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. (...) Îi clocotea tot sângele, şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucăţele, mai ales că în spatele lui văzuse pe George ce privea dispreţuitor şi mulţumit".

Aşa cum observă Tudor Vianu în Arta prozatorilor români "senzaţia organică ocupă un loc mare în toate romanele lui Rebreanu, în care viziunea naturalistă a omului reţine în primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgâlţâie trupul omului, toate componentele organice ale emoţiilor, reapar în nenumărate descrieri pe care scriitorul le doreşte puternice, directe, zguduitoare". Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii limită.

După ce-l bătu zdravăn pe George Buluc, pe care Vasile Baciu îl vroia ginere, fiind flăcău bogat, Ion "era mulţumit acuma şi răcorit". Orgoliul său rănit se mai temperă în urma acestei isprăvi.
Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului: "Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor. Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz. (...) Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult".