Iona - particularitatile unui text dramatic studiat

O tehnica a ambiguitatii, foarte raspandita si ea in teatrul modern, face ca faptele sa poata fi interpretate in mai multe feluri". (Eugen Simion, Scriitori romani de azi) Pentru a prezenta particularitatile unui text dramatic din opera lui marin Sorescu, trebuie sa remarcam ca spectacolul dramatic este una dintre cele mai vechi forme de expresie artistica si, drept urmare, una dintre cele mai supuse rigorilor compozitionale ( de la structura exterioara pana la repere temporo - spatiale in cadrul actiunii ).

In istoria evolutiei teatrului au existat, insa, cateva momente de ruptura, care au condus la inovarea structurilor dramatice traditionale. In literatura romana postbelica, speciile dramatice traditionale nu se mai disting si, in general, se estompeaza limitele dintre epic, liric si dramatic. Estomparea granitelor in dramaturgie este anticipata de cateva forme teatrale lansate in modernismul interbelic, cum sunt comedia absurdului ( Gheorghe Ciprian ), comedia lirica si sentimentala (Mihail Sebastian), drama expresionista sau drama mitica ( Lucian Blaga, G. M. Zamfirescu), "comedia tragica" ( Mihail Sorbul ) etc.

Se cultiva: teatrul suprarealist, care parodiaza simboluri, conventii literare ale anumitor specii si foloseste automatismul verbal; teatrul istoric, avand drept caracteristici demitizarea istoriei, parodia cliseelor ( destinul national ), cultivarea comicului bufon si burlesc, dar si gravitatea meditatiei care transpare sub aspectul ludic ( Marin Sorescu, Raceala, A treia teapa ); teatrul parabolic, care prezinta, in forma alegorica, "povesti" despre libertatea si limita umana, impune motivul spatiului inchis, se distinge prin ironie si lirism (Marin Sorescu, Setea muntelui de sare ); farsa tragica, prin care se parodiaza structuri ale tragediei si se cultiva absurdul, comicul si burlescul.

Teatrul postmodern va impune noi structuri dramatice, "dizolvand" subiectul si deconstruind personajul. Teatrul postbelic e caracterizat de sintagma "anti": se vorbeste despre antiteatru, antiliteratura, antipiese. Piesele de teatru asociaza elemente comice si elemente tragice ( pana la suprapunere), reiau in sens parodic structuri ale teatrului anterior ( personajul, conflictul, tipuri de personaje consacrate, cum ar fi confidentul, mesagerul, primul amorez ), practica impuritatea stilului ( se imbina frecvent stilul "inalt" cu cel familiar si chiar argotic ).