Ipostaze citadine in romanul Groapa

Ruralitate anexata orasului, mahalaua este un spatiu care, pe langa dispunerea spatiala si aspectele arhitecturale caracteristice, dezvolta relatii sociale specifice. Nicolae Panea, antropolog, defineste mahalaua ca fiind acel spatiu periferic ce se construieste in jurul unor inconveniente date de departare, zgomot, inconfort, violenta, vulgaritate si vicii.

Printre prozatorii care au scris despre mahala si afla si Eugen Barbu. Acesta scrie romanul Groapa la care a lucrat timp de zece ani si pe care l-a refacut de treisprezece ori inainte de a-l publica.

Scris intr-un stil concis, cu fraze nu foarte lungi, in acest roman este descrisa ridicarea uneia dintre cele cinci mahalale ale Bucurestiului interbelic, mahalaua Cutarida.

Povestea incepe sa-si teasa firul in jurul gropii de gunoi a lui Ouatu de pe campurile Cutaridei, avand ca personaj central pe Grigore. Acesta, un fel de sef al gunoierilor, isi ridica un bordei cu mainile sale, in care locuieste doar cu nevasta lui. Singurii oameni care se vad pe aici, de primavara pana toamna tarziu, sunt gunoierii, drangalai de la tara, cam lenesi si hoti, betivi si saraci, fara case ori familii. Alaturi de acestia mai traiau niste caini hamesiti de foame, pentru ca gunoaiele gropii erau atat de sarace incat nu se putea gasi deloc hrana pentru ei. Grigore agonisea cat putea din leafa-i mica pentru a-si putea cumpara un loc mai la fata, spre Grivita, ca sa-si construiasca o casa cand nu va mai putea lucra la groapa.

Dupa un timp, insa, mahalaua incepe sa se mareasca. Oameni care nu isi pot cumpara o bucata de pamant in oras, oameni impinsi de nevoi si de saracie sa plece din locul de bastina, ceferisti de lucrau la stat, meseriasi pe banii lor,niste zidari plini de copii, cu muieri frumoase si parsive, un negustor care [..]deschisese carciuma la rampa, un frizer, un croitor cu atelier si ucenic. Mahalaua incepe sa prinda viata odata cu trecerea anilor, oamenii incep sa se cunoasca, sa lege prietenii.