Istoria astronomiei

Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, în special al civilizaţiei antice greceşti. Dacă am căuta să exemplificăm cu nume ilustre unele realizări ale astronomiei elenistice, nu putem să nu cităm pe unii din marii săi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat şi iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeşte cerul COSMOS şi declară că Pământul are formă sferică. Parmenide din Eleea (c.540 – 450) care, după Teophrast, ar fi susţinut şi el teoria sfericităţii Pământului, ar mai fi afirmat, după cum menţionează Plutarh, că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”.

Viziuni şi concepţii aproape de realitate a susţinut şi Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai că a preconizat existenţa atomilor, dar a şi interpretat corect aspectul albicios al Căii Lactee, prin prezenţa a nenumărate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat după circa 2 000 de ani prin primele observaţii telescopice ale lui Galilei.

Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos şi de la el s-a păstrat o singură lucrare, Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii unde încearcă să determine distanţele până la Lună şi Soare. În ceea ce priveşte concepţia cosmologică a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pământ a unei mişcări combinate.

Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichităţii greceşti. El ajunge la o foarte exactă apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile şi un sfert fără 1/300 dintr-o zi. El apreciază foarte exact şi durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute şi 2,5 secunde (valoarea acceptată azi se termină cu 2,8 secunde). O altă contribuţie a lui Hiparh este alcătuirea unui catalog de stele, conţinând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de strălucire, clasificare care, cu unele perfecţionări, s-a păstrat până azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, după care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul său 60’’.

Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltării sistemului geocentric care-i poartă numele şi a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epocă, Ptolemeu a mai avut şi alte contribuţii remarcabile: descoperă ecveţia Lunii şi calculează paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îşi expune, într-o formă simplă, nematematizată, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasă abia în anul 1835, după agitaţia făcută de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmările în favoarea teoriei heliocentrice fuseseră obţinute.

Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat precesia echinocţiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitivă a “trepidaţiei”. Tot el mai determină cu precizie înclinarea eclipticii la 23º31’ şi mişcarea anuală a perigeului Soarelui la 45’’ (în loc de 61’’). Catalogul său cu poziţiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1’.
Galileo Galilei (1564 – 1642). După 1609, când Galilei îşi construieşte singur o serie de lunete, începe să observe cerul şi face câteva descoperiri de o importanţă capitală. În primul rând, observând Luna, descoperă munţii lunari şi formaţiunile caracteristice, asemănătoare craterelor vulcanice sau circurilor.

Desenând o hartă a Lunii, destul de rudimentară, Galilei denumeşte zonele mai închise “mări”. Observând câmpurile stelare, el descoperă nenumărate stele noi: în Pleiade (Cloşca cu pui) vede 36 de stele, iar în Calea Lactee, o mulţime de stele. Observând planeta Jupiter, Galilei descoperă în câteve zile cei 4 sateliţi mai mari. Galilei mai observă petele solare şi le interpretează corect, determinând şi perioada de rotaţie a Soarelui. Principala operă astronomică a lui Galilei este Dialogo…, în care el compară cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic şi cel copernican, ceea ce atrage mânia clerului, care, prin intermediul inchiziţiei îi intentează un proces rămas celebru în urma căruia este silit să abjure. După această abjurare legenda spune că Galilei ar fi pronunţat celebra expresie “E pur si move !” (Şi totuşi se mişcă !).