Izvorul noptii de Lucian Blaga

Titlul poeziei sugerează fascinaţia ochilor negri ai iubitei, care sunt numiţi printr-o metaforă revelatorie, „izvorul nopţii”, semnificând originea -„izvorul”- sentimentului de iubire, ce capătă proporţii cosmice, prin cuvântul „noapte”.

Poezia „Izvorul nopţii” este un scurt, dar profund omagiu adus frumuseţii iubitei, exprimat într-un ton solemn şi plin de fiori.Structură, semnificaţii, limbaj artisti.Poezia este alcătuită dintr-o frază amplă, care conţine o afirmaţie constatativă şi admirativă pentru frumuseţea ochilor iubitei şi o propoziţie dezvoltată, ca o concluzie emoţionantă, înălţând dragostea la apogeu.

Poezia începe printr-o invocaţie cu încărcătură afectivă, sugerând admiraţia sinelui poetic faţă de fiinţa dragă. Vocativul „Frumoaso” ilustrează, concis şi sintetic, perfecţiunea fizică a iubitei, însumând toate trăsăturile fizice şi morale ale fetei dragi. Cuvântul „ochii” se constituie în cuvânt-cheie al poeziei şi apare de trei ori, sugerând intensitatea sentimentului de admiraţie şi extazul poetic.

Aceeaşi semnificaţie o au şi metaforele „izvorul” şi „o mare de-ntuneric”. Momentul în care este imaginat cuplul este al înserării, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directă, constatativă şi plină de admiraţie: „Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara / când stau culcat cu capu-n poala ta”. Poziţia cuplului predispuse la visare, la meditaţia premergătoare stării de extaz de care este cuprins poetul atunci când priveşte în ochii fermecători ai iubitei.

Negrul intens al ochilor iubitei semnifică unul din marile mistere ale universului, întrucât se identifică aici cu emoţionantul cadru nocturn care acoperă văile, munţii, şesurile, întreg pământul, ca o taină fascinantă: „ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric.”.

Negrul dens al ochilor este sugerat de superlativul absolut exprimat prin formula adverbială „aşa de”, alăturat adjectivului „negri” şi de apoziţia simplă „adâncii”, un adjectiv substantivizat, care amplifică profunzimea sentimentului de dragoste. Epitetul adverbial „tainic” care exprimă trăsătura verbului „curge”, ca şi metafora „o mare de-ntuneric” evidenţiază ideea că dragostea este una din marile taine ale lumii. Formele pronominale de persoana întâi şi a doua pun în evidenţă armonia totală a cuplului de îndrăgostiţi, aflat sub vraja misterioasă a iubirii: „ţi-”, „ta”, „îmi”, „tăi”.

Ultimile două versuri se constituie într-o concluzie a versurilor declarative anterioare, care exprimaseră o constatare plină de admiraţie. Se reia superlativul absolut din versul al doilea, pentru a exprima consecinţa pe care o are asupra îndrăgostitului vraja emanată de frumuseţea ochilor iubitei: „Aşa-s de negri ochii tăi / lumina mea.”.

Contrastul dintre negrul ochilor şi lumina care aureolează iubirea este realizat printr-un oximoron, adică alăturarea a două cuvinte cu sens contradictoriu, care formează însă un tot indestructibil, sentimentul profund de iubire: „aşa de negri” în opoziţie cu „lumina mea”.

Poezia conţine şi inversiunile „ţi-s ochii”, „tainic curge noaptea”, „aşa-s de negri ochii tăi”, care amplifică starea de extaz, de încântare a eului liric pentru misterul iubirii.

Prozodia. Poezia nu este structurată în strofe, metrica este variabilă, versurile de 3 silabe alternând cu cele de 12. Ritmul şi rima lipsesc, iar muzicalitatea este dată de pauze dirijate de emoţia poetului.