Jertfa si pocainta in Vechiul Testament

În literatura romană, poetul Virgiliu ne vorbeşte despre o epocă de pace, epoca de aur a viitorului omenirii. De această epocă este preocupat Cicero: „nu va mai fi o lege la Roma şi alta la Atena: una azi, alta mâine, ci în toată vremea, pe toate neamurile va povăţui o singură lege . . .".
Speranţele că omul credincios se va mântui de suferinţele în care se zbate, se exprimă în nenumărate texte biblice. Realizarea este legată de persoana unui om ideal care, ca trimis al cerului, va realiza fericirea tuturor oamenilor. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana şi epoca promisă se văd de-a lungul istoriei.
Mântuirea leagă laolaltă cele două Testamente ale Sfintei Scripturi.

în această privinţă, Vechiul testament este întâia expresie a Revelaţiei scrise şi izvorul marilor realităţi creştine, pe care nu numai le anticipează ci la cârmuirea jertfa n-ar face parte din creaţie, ea n-ar fi mântuitoarea ei.
Jertfa în substanţa ei spirituală e iubire, iubire inspirată de la Autorul ei şi înţeleasă ca dispoziţie lăuntrică, de a te dărui, de a-ţi oferi energia, bunurile, bucuriile şi dacă este nevoie chiar şi viaţa, ca dar şi ofrandă plină de recunoştinţă, lui Dumnezeu, în cele din urmă a le oferi lui Dumnezeu prin acest act sacru aproapelui, căruia darul nostru poate să-i fie de atâtea ori de folos capital, aducând la zidirea sau chiar la salvarea lui.
Jertfa e totodată revelaţie a adevărului ce-1 purtăm în adâncul fiinţei noastre şi a forţei imperative de dăruire. Jertfa e şi conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care află raţiunea de a trăi şi slugi. O dăruire fără un scop ziditor şi sfânt, oricât de spectaculoasă ar fi, nu poate fi jertfă, ci o zadarnică atotpustiire.

Jertfa este de asemenea, libertate, libertate înţeleasă ca o decizie voluntară în vederea unui scop, ca opţiune. Prin ea trebuie să se arate dovada libertăţii celui ce o aduce puterea de discernământ a spiritului; puterea de alegere între ce sunt şi ceea ce vreau sau urmează să devin; deci libertate creatoare.
Dar dacă creaţia, considerată din perspectiva Creatorului ca opera dăruirii Sale, e o „jertfă", apoi şi jertfa omului, considerată în finalitatea ei, cum s-a anticipat deja, e creaţie. Jertfa are ca scop creaţia, iar creaţia cere jertfă şi nu e de conceput una fără alta.
Bineînţeles jertfa e în acelaşi timp şi satisfacţie, bucuria pe care procură acest act sublim şi celui ce aduce jertfa şi desigur şi lui Dumnezeu. Se poate spune că jertfa concentrează într-un act unic de dăruire creatoare întocmai ca într-un focar, toate valorile spirituale şi materiale ale fiinţei şi ale persoanei.
E un fapt că unii teologii au asociat jertfa într-o măsură cu totul exagerată păcatului. Mai toate cercetările sunt puse în relaţii cu termenii : păcat, jignire adusă onoarei lui Dumnezeu, satisfacţie şi omagiu, ispăşire.

Jertfa nu s-a născut din conştiinţa păcatului, ca plată pentru păcat, ci în urmă ea a devenit prin însăşi structura ei şi antidot al păcatului. Jertfa e anterioară păcatului, e un act originar; ţine de originea lumii. Jertfa însăşi poartă în structura ei mărturii incontestabile în acest sens.
a. Prima mărturie este cea universal recunoscută în toate eligiile ca jertfă adevărată, cu alte cuvinte jertfa „bine primită", şi plăcută lui Dumnezeu, e numai jertfa cea „fără prihană".
O făptură aleasă, adusă Dumnezeului celui sfânt, trebuie să fie „sfântă". O jertfă întinată de păcat e un non-sens, ceva absurd, pentru că în păcat nu poate fi jertfă autentică.
Păcatul este tocmai reversul jertfei, e refuzul, egoismul, întru aceasta Domnul Hristos e adevărata, desăvârşita jertfă, în absoluta sa nepăcătuire. Căci jertfa adevărată nu poate fi decât cel fără de păcat.

b. A doua mărturie este mărturia care, deşi nu se poate verifica în toate religiile, totuşi în unele dintre acestea, cum este bunăoară religia Vechiului Testament. iese pregnant în evidenţă; slujitorul altarului, adică jertfitorul, atunci când păcătuia era oprit să aducă jertfa. Stăruinţa aceasta cu privire la neprihănirea şi a jertfei şi a jertfitorului nu conduce astfel la conştiinţa că jertfa nu e dincolo de păcat, dincolo de cădere.
Prin jertfă omul se situează astfel, în începuturi, în autenticitatea fiinţei sale. Tradiţia religioasă, de a oferi ca jertfă primele roade „pârgă", începutul, tradiţiei care e legată de aceeaşi idee a nevinovăţiei - , nu conduce către aceeaşi semnificaţie. Toate ne îndrumează către sfinţenia originară, către obârşi, când totul era iubire, jertfă curată şi creatoare şi ne ajută să înţelegem că jertfa este anterioară păcatului, întemeierea ei, ultimă aflându-se în actul originar al iubirii creatoare.

Omul este o fiinţă religioasă care a simţit nevoia sa¬şi exprime credinţa faţă de divinitate prin aducerea jertfelor din cele mai alese bunuri personale, exemplu având în acest sens pe Cain şi Abel, iar pe urmă pe descendenţii lui Set prin invocarea numelui divin (Fac.4).
Deci primele jertfe menţionate în biblie sunt cele oferite de Cain şi Abel. Originea jertfelor stă în strânsă legătură cu religia a cărei menire este a ceea ce de a-1 pune pe om în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Jertfele au la bază ideea de adorare a lui Dumnezeu Care L-a creat pe om şi faţă de care îşi arată supunere. Ele nu sunt impuse iniţial oamenilor, ci aducerea lor izvorăşte din dorinţa lor de a-şi manifesta dragostea şi manifestarea faţă de Cel ce i-a adus din ienefiinţă la fiinţă.

De aceea , aducerea lor are în vedere mai întâi adorarea lui Dumnezeu Care este stăpânul lumii şi I se cuvine supunere necondiţionată şi apoi nemulţumirea pentru darurile oferite omului pe care îndrăzneşte să le ceară mereu pentru asigurarea existenţei sale.
După căderea în păcat, la aceste jertfe se adaugă şi aspectul expiator, omul păcătos fiind conştient de alunecarea în suferinţe care se încheie cu moartea de care nu poate scăpa decât dacă Dumnezeu îl iartă şi viata lui pământească nu se termină prea repede prin dureri. Frica morţii îl aduce în faţa altarului, ca să aducă jertfe de ispăşire a păcatelor care îi slăbesc firea şi aceasta se sfârşeşte prin moarte.