Joc si joaca

Jocului i s-au atribuit numeroase sinonime,fie lexicale(joaca, zbenguiala, distractie; dans, hora; intrecere ,partida, disputa, intalnire, meci; rol artistic,interpretare) fie metaforice (iubirea, moartea, viata) conturate in diverse moduri. Jocul a fost adesea tema a numeroase opere ale unor scriitori ca Ion Creanga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Cosbuc, Ana Blandiana ,Mircea Cartarescu si multi, multi altii.Ei au evidentiat jocul ori ca singurul mod de exprimare a trairilor sufletesti, ori ca o intparcere la copilaria demult pierduta , ori pur si simplu, ca un fel de a testa imaginatia, spiritul de competitie si creativitatea.

Literatura insasi este un joc de cuvinte, de expresii care il fac pe cititor sa traiasca pe alte coordonate spatiale si temporale, dar se indreapta catre ceea ce i-a fost caracteristic dintotdeauna:cultivarea emotiei estetice. Literatura nu inseamna numai texte abstracte, ci an de an evolueaza catre texte ce atrag atentia cititorului fie prin forma neobisnuita, fie prin modul de exprimare deosebit de atractiv sau socant, sau chiar printr-o tema abordata pentru prima oara intr-o creatie.

“Iata o cugetare clara, in limbaj dificil: Poezia (adancul acestei calme creste ) este o iesire (dedus) din contingent(din ceas) in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii rasfranta in apa.E un nadir latent, o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune.” Spunea George Calinescu despre arta poetica a liricului.

Poet mai complex decat se poate crede dupa caracterizarile prea frecvente , devenite aproape exclusive, de “poet ermetic”, “dificil”, “ciudat”, “modernist”, Ion Barbu este autorul unei opere ce nu poate fi redusa la o singura formula poetica , aceea a “Jocului secund”.Capodoperele lui Barbu sunt de aflat in toate ciclurile. Unitatea operei, caracterul ei de organism unic, e data nu de modul si nici de gruparea in jurul unui text reprezentativ, ci de dimensiunea constant ampla cosmica in inteles filozofic, a viziunii autorului.

“Dupa melci” deschide, asadar, seria poemelor care exprima orientarea spiritului si sensibilitatii lui Barbu spre concertul lumii sensibile, texte pline de culoare pana la pitoresc, ale unui poet fascinat de lucruri si cuvinte. In introducere, naratorul care este eroul insusi, relateaza vremea copilariei, in care se fixeaza intamplarea pe care o va comunica.”Dupa melci” e o drama cu intelesuri multiple si adanci, dar si o drama a cuvantului.Ca poet , si ca poet modern cu dosebire, Barbu crede in puterea magica a cuvantului si, in “Joc secund”, va formula o poetica intemeiata tocmai pe ideea fortei demiurgi- ce a cuvantului.

In “Dupa melci” un copil nestiutor de asta se joaca cu vorbele si vede inspaimantat ce dezlantuire a provocat. Urmarile sunt extreme, caci implica moartea.Drama a cunoasterii, a cuvantului si a mortii asadar, parcursa de un suflet de copil, aflat, adica, in stadiul purei virtualitati.

Tudor Arghezi, proclamat “un nou Eminescu” a fost socotit de unii cel mai mare poet de la cantaretul “Luceafarului”.Aceasta glorie tarzie si repede a avut un larg efect asupra liricei contemporane si inraurirea a fost mai profunda. S-au spus numeroase lucruri superficiale si juste despre Tudor Arghezi care se observa de la capul locului:ca exprima conflictul intre real si ideal, ca e baudelairian si eminescian, ac e un creator de limba,aceste aspecte putand aflandu-se la orice alt poet.Universul sau substantial, sensul de exploratie metafizica a viziunilor, intelectualitatea fara cadre rationale a acestei lirice, iata chestiunile adevarate.

Ideea de cuvinte “potrivite” vine fara indoiala din notiunea estetica, exprimata neted in “Testament”, a unei poezii in acre s-a sterilizat orice element nociv, practic. Ocara toarsa usor a devenit un cantec pur in care Domnita il asculta fara repulsie pentru originea lui.Intentia de joc se face din ce in ce mai simtita in poezia lui Arghezi, ca dealtfel in toat lirica romanasi, un lucru de retinut, mai cu seama pe terenul genurilor clasice si mai ales in baza folclorului.

A lua fibula, descantecul, doina, a le incarca cu imagini si viziuni turburi sau macar de colori, a le scoate insa din orice miscare utilitara, aceasta e metoda. Trebuinta lui Arghezi de a face jocuri copiilor l-a adus pe acesta la petrecerea de imagini a ghicitorilor: “Ii atarna, de caldura,/Pana-n praf limba din gura.(R)” ; “Rama o litera stie/Si numai pe ea o scrie. (S)” ; “Cobilita din spinare/Ii sta-n cap si nici nu-l doare.(T)”. Aici insa jocul fiind prea visual, gratuitatea e amenintatoare de organizarea perceptionala.Adevarata metoda e de a trata imaginea ca o nota si a combina cu ea, ca in muzica, dupa o simetrie cu totul ideala, un system de urcusuri si caderi care sa atate spiritul prin simpla lui absurditate. “Horele”, in ce au mai original si mai serios valabil, intra in aceasta definitie , inrudite dealtfel cu strigaturile, cu chiuiturile populare, cu jocurile de copii.