Jocul Ielelor - prezentarea operei

Intre 1916si 1918 participa la primul razboi mondial iar experienta traita acum se regaseste in romanul ‘’Ultima noapte de dragoste prima noapte de razboi’’Debuteaza cu dramaturgie intre 1916 si 1957 printre care « Jocul Ielelor’’ « Act Venetial’’ « Suflete tari’’ »Danton’’ « Mitica Popescu’’ Piesa „Jocul Ielelor” are ca punct de plecare reactiile sufletesti ale autorului care in mai 1916 asista la o bataie de flori la Sosea, in timp ce ziarele aruncate printre flori vorbesc despre Verdun. Drama a absolutului, scriitura ilustreaza in fond principiul camil petrescian :”totul sau nimic” si axioma aceluiasi autor „cata luciditate atata drama”. Gelu Ruscanu, protagonistul discursului dramatic, cauta cu fervoare un sprijin in miscarea muncitoreasca pentru a rezolva unele probleme de ordin social in spiritul dreptatii absolute intrand in contradictie cu normele si legile ce guverneaza societatea.

Fara sa inteleaga inutilitatea telului urmarit, incapabil sa faca vreo concesie, eroul sfarseste sinucigandu-se. Asadar ca in majoritatea operelor sale dramatice si epice, obsedat de conditia intelectualului vremii, apeland constant la propria experienta, Camil Petrescu procedeaza in consens cu ceea ce spunea, la timpul sau, dramaturgul Henrik Ibsen: „creatia mea este rezultatul starii mele de spirit si al zilelor mele morale” si aidoma acestuia

Rezumatul operei literare

Însetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea socială”, hotărăşte să publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amantă, Maria Sineşti, şi-n care femeia povestea, cu lux de amănunte, cum soţul ei, ministrul justiţiei, a ucis-o pe bătrâna Manitti şi i-a distrus testamentul, pentru a rămâne el singurul moştenitor al acesteia. Fiind convins că dreptatea trebuie să fie absolută, chiar dacă asta înseamnă să fie şi inumană uneori, Ruscanu este dispus să sacrifice femeia iubită, pentru a-l face pe ministrul justiţiei, Şerban Saru Sineşti să plătească pentru crimele sale.

Nici intervenţia Mariei şi nici destăinuirea mătuşii Irena, care I-a povestit că tatăl lui a făcut o delapidare şi că Sineşti încă mai păstrează dovada furtului, nu l-au putut clinti din hotărârea lui de a publica scrisoarea. Saru Sineşti este dispus să distrugă dovada delapidării, în schimbul tăcerii lui Gelu. De la el, Ruscanu află că tatăl său nu a murit într-un accident, aşa cum credea, ci s-a sinucis din cauza unei actriţe de duzină.

Gelu este nevoit să renunţe la ideea publicării scrisorii, căci ministrul justiţiei adusese în discuţie eliberarea lui Petre Boruga, “un deţinut politic grav bolnav”. Dragostea, care după părerea lui ar trebui să fie veşnică şi absolută, îl dezamăgeşte profund, lăsându-i răni adânci. Când imaginea tatălui său este complet distrusă şi când întreg eşafodajul de idei pe care şi-l făcuse despre lume se prăbuşeşte, nu mai rămâne decât sinuciderea. Gelu îşi ia viaţa cu pistolul pe care Maria îl lăsase în biroul cu câteva zile înainte, sub privirile înspăimântate ale femeii. Astfel, Gelu Ruscanu repetă destinul tatălui său.

El este, aşa cum a spus Penciulescu, un om care a văzut “jocul ielelor”, rămânând cu nostalgia absolutului: “Cine a văzut ideile, devine neom, ce vrei? Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ.”

Caracterizat pe cale directă, în didascalii, el este “un bărbat ca de douăzeci şi şapte –douăzeci şi opt de ani, cu o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta îi dă o autoritate neobişnuită. Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume.” Este un om puternic, sincer, care nu are nimic de ascuns şi, de aceea, îşi poate privi interlocutorii drept în ochi. Este un intelectual, cu aspiraţii superioare faţă de cele ale oamenilor de rând. Crezul lui cel mai puternic este că dreptatea trebuie să fie absolută, chiar dacă este absolută: “ Cum ar putea să fie dreptatea, dacă nu e absolută?” “Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea însăşi!”