La mijloc de codru

La mijloc de codru - Poezia se numeşte “La mijloc de codru...“ pentru că aici este locul din care geniul liric priveşte natura şi în care adună toate frumuseţile ei. Codrul simbolizează în poezia lui Eminescu eternitatea naturii în raport cu fiinţa umană trecătoare.

El este un codru des, epitet care ne sugerază vechimea codrului şi frumuseţea lui. În mijlocul lui, genul liric plasează balta si luminişul care o înconjoară împreună cu podoaba trestiilor înalte.

În această baltă se reflectă ca într-o oglindă frumuseţile naturii atât terestre cât şi astrale: luna, stelele, păsările călătoare şi chiar chipul iubitei. Rândunelele sunt alese dintre păsările călătoare pentru că ele sunt frumoase şi gingaşe ca sichipul iubitei.

Luminişul este personiticat prin epitetul ”voios“ prin care genul liric îşi explică bucuria de a trăi şi administra faţă de aceste frumuseţi. Imaginile dinamice sunt costruite cu ajutorul verbului cu ajutorul verbrlor la gerunziu, legându-se şi la paralelismului “si de luna si de…“ astfel încât poezia pare să ne legene pe o muzică armonioasă sugerată de rima împerecheată.

Abia în finalul poeziei apare o marcă a genului liric exprimată prin cuvântul “mele”, iar verbele la prezent exprimă starea de uimire permanentă în faţa armoniei şi perfecţiunii din natură. Chipul “dragei mele” este plasat deasupra tuturor frumuseţilor împlinind starea de fericire a genului liric.