Labirintul singuratatii

Sigur, in cazuri precum acela al lui Octavio Paz, poezia exista in raporturile consubstantiale cu meditatia din ciclurile de eseuri, iar acestea, la rindul lor, inaugureaza, celebreaza - in ceremonialul inteligentei - si comunica un alt mod de a vorbi despre motivele fundamentale si vitale, totodata, ale creatiei si ale spiritului. Octavio Paz este un excelent cunoscator al istoriei si mitologiei aztece; privilegiat de cariera diplomatica, scriitorul mexican stabileste, in cadrul unor corespondente adesea uimitoare, legaturi cu universul si lumile motivice ale Orientului unde s-a aflat in cursul activitatii sale diplomatice.

in eseul inclus in antologia romaneasca a lui Paul Alexandru Georgescu {Antologia eseului hispano-american, Univers 1975), Octavio Paz construieste un sistem de reflectii, tulburatoare prin profunzime, suprem incitante pentru straturile meditatiei puse in lumina pe tema singuratatii. Dialectica singuratatii este de fapt un impresionant comentariu, jurnal si confesiune, meditatie filozofica si de autentica antropologie culturala. Singuratatea devine, in conceptia poetului Octavio Paz, "fondul ultim al conditiei umane", liman al cunoasterii si al cautarii - mereu fascinante -, remediu si in labirintul lecturii
antidot ale unei tragice si disperate solitudini.

0 veritabila geografie a singuratatii se configureaza, iar reprezentarile acesteia sunt ale lumii moderne (singuratatea citadina a hotelurilor, birourilor, cinematografelor etc), dezvaluind o experienta ("un purgatoriu necesar" noteaza eseistul). Singuratatea ca "fond vital al existentei", experienta ontologica de natura sa verifice fiinta, raporturile acesteia in spatiul cuplului sau in acela al cunoasterii (universul erotic este el insusi un teritoriu al cunoasterii), produce decisive confruntari ale omului modern, iar poezia continua in propriul ei discurs sa transcrie semnele infrigurate ale acestei alternative umane.

Cunoastere si singuratate, cunoastere si impas al reflectiei umane, lumea lui Octavio Paz traieste sub semnul acestui avertisment: "Omul modern - scrie el in Dialectica singuratatii - are pretentia de a gindi inteligent. Insa aceasta gindire treaza ne-a purtat prin galeriile unui sinuos cosmar, unde oglinzile ratiunii multiplica salile de tortura". Nu stiu daca o atare constatare nu trebuie pusa in relatie cu viziunea dostoievskiana asupra limitelor si infirmitatilor cugetarii fiintei care nu are acces la caile transcendentului.