Lacul Baikal

La această faimă a Baikalului a contribuit în mod egal atât caracteristicile morfometrice şi hidrice, cât şi cele biologice. Baikalul pe lângă faptul că este cel mai adânc lac de pe Glob, poate fi considerat şi cel mai vechi prin ce circa 20-25 mil. ani de existenţă(exclusiv Marea Caspică şi Aral) şi unul dintre „muzeele vii”, în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale şi 245 specii de plante endemice, proprii lui.

Evident, acest tezaur faunistic şi floristic, acest monument natural impunător prin dimensiunile sale – 636 km lungime maximă, 79,5 km lăţime maximă, 31500 km2 şi 23000 km3 apă – a trezit interesul multor călători şi oameni de ştiinţă. Deşi datele geologice, geografice şi biologice despre Baikal au început să se acumuleze de aproape un secol, iar în prezent se efectuează cercetări intensive, au rămas încă multe puncte de suspensie, multe probleme neexplicate.

Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov şi V. Kolesnikov, iar 32 ani mai târziu – în 1675 – cunoscutul călător şi diplomat român Spătarul Nicolae Milescu, cunoscut în descrierile în limba rusă sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i şi o descriere amănunţită.

De atunci lacul a constituit obiectul multor expediţii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele şi animalele ce trăiesc în el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski – după care s-a dat şi numele vârfului de lângă localitatea Sliudenka, înalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban – de V. A. Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F. Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Vereşceaghin, A. Korotnev şi alţii.

Un rol important în cercetarea lacului Baikal l-a avut Secţia est-siberiană a Societăţii de geografie ruse, înfiinţată în anul 1851, care a organizat şi suportat material multe expediţii în Siberia şi Prebaikalia.
Primele cercetări şi sesizări asupra curiozităţii faunei Baikalului le-au făcut Dibovski şi Godlevski aproximativ cu un secol în urmă.

La începutul secolului XX se instalează o serie de puncte pentru observaţii periodice hidrometeorologice. În anul 1916 Comisia pentru cercetarea lacului Baikal, condusă de N. V. Nasonov ajutat de G. I. Verşceaghin, iar în 1925 s-a înfiinţat Staţiunea de cercetări limnologice la Listvenicinoe(Listveanka), situată pe malul drept al Angarei, de unde aceasta îşi trage apele din Baikal.

Profilul Institutului de limnologie de la Baikal permite acoperirea tuturor problemelor pe care le ridică condiţiile climatice ale regiunii, bazinul de recepţie al lacului şi raportul dintre acesta şi regimul hidric, morfometria depresiunii şi influenţa acesteia asupra circulaţiei apei, regimul termic, compoziţia chimică, abraziunea lacustră, sedimentarea lacustră, potenţialul trofic al apei, asociaţiile faunistice şi floristice, folosirea lacului şi a regiunii înconjurătoare în economie şi turism.Putem considera că acest institut este unicul de pe Glob, care se ocupă de un singur lac – în adevăratul sens al limnologiei – ştiinţa lacurilor.

Baikalul este situat în partea Sudică a Siberiei de est. Prin suprafaţa sa(31500 km2), lacul este egal cu întinderea Belgiei, sau a Olandei, iar lungimea 636 km este cam cât distanţa dintre Londra şi Edinburgh, sau dintre Bucureşti şi Oradea. Lăţimea medie este de 48 km, cea minimă de 25 km(în dreptul deltei fluviului Selenga), iar cea maximă de 79,5 km în sectorul mijlociu(între insula Olihon şi peninsula Nos).

Bazinul hidrografic al lacului este de 557000 km2(aproximativ suprafaţa Franţei), drenând o mică parte din taigaua Transbaikaliei şi o bună parte din stepele Mongoliei prin Selenga şi Barguzin. Majoritatea afluenţilor sunt mici, în special cei de pe malul nord nord-vestic, datorită bazinului Lena care înaintează foarte mult spre lacul Baikal.

Se apreciază la 336 numărul afluenţilor, iar dintre aceştia Selenga este cel mai mare(1000 km lungime şi 447000 km2 suprafaţa bazinului), urmat de Barguzin (cu 416 km lungime şi 20300 km2 suprafaţa bazinului), Angara superioară, Turka etc.

Zona muntoasă aparţine munţilor Stanovoi, dar culmile care flanchează depresiunea lacustră sunt Hamar-Daban, Ulan-Burgasî şi Barguzin în sud-est, cu înălţimea maximă de 2752 m, Primorsk şi Baikal în nord-vest, cu înălţimi mai reduse(maxima – 1655 m).

Din punct de vedere geologic, depresiunea lacustră este situată într-o vastă arie precambrian – paleozoică constituită din roci metamorfice, magmatice şi sedimentare. Potrivit prospecţiunilor geofizice seria sedimentară atinge grosimi de 6000 m.

Mişcările tectonice care au afectat această regiune – puse în evidenţă de acest graben în care este instalat lacul – continuă ocazional şi în perioada actuală. Astfel, în anul 1862, în urma unui cutremur, o suprafaţă de 200 km2 de lângă delta râului Selenga s-a prăbuşit formând golful Proval.

În privinţa depresiunii lacustre este unanim admis că este de natură tectonică. Adâncimea mare, cu o pantă extrem de abruptă, versanţii muntoşi din jur(în special, cei din nord-vest), configuraţia cuvetei lacustre(îngustă şi alungită) sunt trăsături proprii ale depresiunilor tectonice.

Nu este încă deplin lămurit momentul când a luat naştere acest lac. După I. D. Cerski(1889) lacul s-ar fi format în mezozoic sau chiar în silurian(paleozoic), ipoteză care n-a fost confirmată ulterior. G. I. Vereşceaghin presupunea că, în jurasicul mediu, în această regiune ar fi rămas o serie de bazine marine interioare care s-au îndulcit treptat, păstrând şi legătura între ele. M. M. Kojov, fondatorul Staţiunii biologice de la Bolşîe Kotî, consideră Baikalul un rest al mării Thetis şi ca atare şi elementele faunistice relicte au rămas din acea perioadă până astăzi.

În urma cercetărilor recente(geofizice şi geomagnetice) s-a ajuns la concluzia că la sfârşitul paleogenului şi începutul neogenului au avut loc multe falieri şi prăbuşiri, cu formare de grabene în care s-a adunat apa dulce. Aceste grabene, printre care cel mai important este Baikalul, au fost afectate de glaciaţie în cuaternar. Dealtfel, se constată că toate văile care confluează în lacul Baikal, deşi scurte, sunt mult lărgite, cu fundul plat şi umplute cu depozite fluvio-glaciare care ating grosimi de 120 m.

Originea tectonică a lacului Baikal iese în evidenţă din configuraţia depresiunii şi adâncimea medie şi maximă- adâncimea maximă de 1620 m – cea mai mare întâlnită la lacurile de pe Glob – precum şi faptul că 64% din suprafaţa lacului are o adâncime de peste 500 m, 25% peste 1000 m şi numai 8% este sub 50m, explică, fără comentarii, natura tectonică a cuvetei lacustre.
Adâncimea medie de 730 m determină şi un volum enorm de apă acumulat în acest lac – 23000 km3 – ceea ce reprezintă 80% din rezerva de apă dulce a Rusiei şi 20% din cea de pe Glob.

Oglinda lacului este la 454 m deasupra nivelului mării; cota cea mai joasă a fundului se găseşte la 1166 m sub nivelul mării, fiind una din cele mai tipice cryptodepresiuni din arealul continental al planetei.
Depresiunea lacustră poate fi împărţită în două bazine: cel nord-estic, cu adâncimea maximă de 889 m şi cel sud-vestic, unde se găseşte adâncimea cea mai mare de 1620 m, datorită îngustării dintre insula Olihon şi peninsula Nos.

La rândul său, bazinul sud-vestic este împărţit în două sub-bazine – unul cu adâncimea de 1620 m şi altul de 1415 m, ultimul fiind delimitat de delta râului Selenga; adâncimea maximă se găseşte în dreptul insulei Olihon.
Din configuraţia reliefului submers şi emers se poate conchide că la formarea cuvetei lacustre au contribuit două aliniamente principale de falii.

Primul aliniament corespunde bazinului sud-vestic, continuat cu valea râului Barguzin. Al doilea aliniament este cel din bazinul nord-estic şi valea Angarei superioare. Insula Olihon şi peninsula Nos reprezintă vârfurile emerse ale pragului submers care desparte cele două bazine lacustre.

În ansamblu, depresiunea lacustră este asimetrică cu versantul nord-nord-vestic mai abrupt, deşi înălţimile muntoase sunt mai reduse şi versantul sud-sud-est mai puţin înclinat, cu numeroase văi, golfuri şi conuri de dejecţie.
Natura tectonică a depresiunii se remarcă foarte bine în versantul nord-nord-vestic.

În general, ţărmul lacului este drept şi constituit din roci dure, granite şi gnaise, cu faleze care ating 40-50 m. Gurile de vărsare ale râurilor, cu conuri de dejecţie, modifică linia ţărmului, pe acestea ...