Levantul - Mircea Cartarescu

Are ca punct de plecare una dintre “Scrisorile către Vasile Alecsandri” ale lui Ion Gica.

Poetul revalorizează experienţa lirică a înaintaşilor (un prim element postmodern al operei), textul fiind un mixaj ciudat, cu inserţii sau aluzii culturale, un amalgam de scriitori şi opere (“Împărat şi proletar”, “Dan, căpitan de plai”, “Scrisoarea lui Neacşu”, Costache Conachi, Grigore Ureche, “Riga Crypto şi lapona Enigel”, Alecu Russo, “Baroane”, “Scrisoarea I”, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş, “Călin (file din poveste)”, Horia Furtună, Ion Pillat, “Luceafărul”, Bacovia , Blaga , Anton Pann , “Sărmanul Dionis”, Caragiale.

În esenţă, “Levantul” este povestea unei călătorii, care începe în Marea Mediterană, la care iau parte Manoil, sora lui, Zenaida şi piratul Iaurta Chiorul. Lor li se adaugă o întreagă ceată, scopul final al călătoriei fiind uzurparea domnitorului tiran (aflat în Capitală).
Drumeţii ar trebui să fie personajele extraordinare ale unei acţiuni eroice, dacă ironia autorului nu le-ar transforma într-o ceată “pestriţă” care urcă “pă poteci cu bălării”, într-o călătorie caricată.

O insulă vizitată este Hosna, unde locuieşte un inventator excentric, Leonidas Ampotrofagu. Insula este un paradis mecanic, unde maşinile îndeplinesc funcţii ciudate: “Una mare cât hambarul lua poame dân cais/ Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n coşuri;/ Alta mică jumuleşte peanele de pe cucoşuri;/ Le ascute şi le moaie-n călămări ce cresc dân stâncă/ Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adâncă”. O altă “mahină” prinde muştele din zbor şi le pune “pamblici”, dându-le apoi drumul.

Un alt episod al poemului este legat de Leonidas, care se alătură cauzei răzvrătiţilor şi le va da un “mongolfer”, pentru a zbura spre Bucureşti şi a-l detrona pe vodă printr-o lovitură de palat.

Balonul eşuează însă pe insula H din Hellespont, unde, într-un munte, îi aşteaptă zâna Hyacint. Manoil o întreabă pe ”fee” dacă planul lor are şansa de a izbândi: “-Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem/ Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de patemi?” Zâna ţineîn mână întreg universul, ca o dovadă a puterii sale fără margini:

“-Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe,/ Lumea asta în cristalul ista se sfârşeşte şi începe,/ Iară eu dă orce tremur, d-orce departe sum./ Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum…”. Globul de cristal este un simbol al eternităţii.