Libertatea

Trimis la data: 2002-11-09
Materia: Filosofie
Nivel: Liceu
Pagini: 9
Nota: 7.26 / 10
Downloads: 12808
Autor: Vasiloiu Razvan
Dimensiune: 18kb
Voturi: 878
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Vom analiza sistemul de metareguli al recursului la politică din trei perspective: (1) cel al recursului la reguli; (2) cel al aplicării regulilor de către arbitru; (3) cel al raporturilor dintre cei cărora li se aplică regulile. Din perspectivele menţionate mai sus, libertatea, dreptatea şi egalitatea sunt denumiri convenabile, dar ambigui. Libertatea, de pildă, poate să apară ca presupoziţie a recursului la reguli, dar şi ca o soluţie la o problemă prin apel la o metaregulă.
LIBERTATEA
Vom analiza sistemul de metareguli al recursului la politica
din trei perspective: (1) cel al recursului la reguli; (2) cel al
aplicarii regulilor de catre arbitru; (3) cel al raporturilor dintre
cei carora li se aplica regulile.
Din perspectivele mentionate mai sus, libertatea, dreptatea si
egalitatea sunt denumiri convenabile, dar ambigui. Libertatea, de
pilda, poate sa apara ca presupozitie a recursului la reguli, dar si
ca o solutie la o problema prin apel la o metaregula.
Repere ale dezbaterii despre libertate
Libertatea îi pune manifest în mare dificultate pe cei care
încearca sa o gândeasca atent. Are ea oare vreun rost?[1]nota 1^
Filosofia politica moderna a introdus ideea unei "stari
naturale". În aceasta stare exista un soi de libertate salbatica:
fiecare este propriul ei/sau stapân. Exista însa o ambiguitate care
mineaza ideea aceasta ca atare.
Pe de o parte, putem interpreta "starea naturala" ca o cale de
a ajunge la ideea ca nu totul este reglementat. Este vorba despre ceea
ce, mai jos, denumim libertatea ca presupozitie.[2]2^
Pe de alta parte, marea problema este ca tot restul demersului
care pleaca de la "starea naturala" este o sofisticata întemeiere a
restrângerii acestei libertati originare.[3]nota 3^ Or, straduinta
oamenilor moderni pare a fi mai degraba sa rezolve problema libertatii
(si anume sa extinda libertatea). Tehnica recursului la starea
naturala nu este utilizata aici în forma ei originara.[4]nota 4^
Intuitia de baza este ca actiunile oamenilor sunt întreprinse în
conditiile presupozitiei libertatii si ca, precum orice presupozitie,
ea poate fi "solidara" cu stari de lucruri de semn opus, respectiv un
fond al cooperarii umane reusite si altul (arbitrarul) în care se
ivesc probleme, pe care, pentru a le rezolva, oamenii inventeaza
reguli.[5]nota 5^
Cum te pot face regulile, care sunt asociate cu constrângeri,
mai liber? Daca lucrul acesta s-ar petrece pe fondul unei stari
naturale, ai pierde evident din libertate. Ideea este însa ca fondul
cu pricina este arbitrarul, o stare în care capriciile cuiva pot
împiedica pe altcineva sa obtina avantajele scontate de pe urma
actiunii planuite.
Tema creionata în alineatul anterior este aceea a suprematiei
dreptului (sau domniei legii). Legatura dintre suprematia dreptului si
libertate este subliniata, de pilda, de catre autori precum
Rawls.[6]nota 6^ Pe aceasta tema se duce o discutie subtila în
problema garantarii libertatii.
Pe de o parte, am putea socoti ca statul este acela care
garanteaza libertatea. Termenul de "stat de drept", daca este folosit
ca un sinonim pentru "suprematia dreptului", pune accentul pe rolul
statului.
Pe de alta parte, în viziunea unui autor ca A.V.Dicey,
siguranta libertatii individuale nu provine dintr-o fraza a unui
document. Nu are, de asemenea, nici un sens sa vorbesti despre
"garantarea" libertatii. A vorbi despre "garantarea" libertatii ar
sugera ca aceasta este un privilegiu acordat de o autoritate aflata
deasupra legii obisnuite a tarii.[7]nota 7^ Din punctul acesta de
vedere, exista o prioritatea a principiului libertatii în raport cu o
Constitutie în sensul de sistem de reguli ce stabilesc structura
organelor statului si functionarea acestora.
În clasica analiza a lui A.V. Dicey, nucleul Constitu]iei
britanice îl constituie suprematia dreptului (Supremacy or Rule of
Law), ale carei componente de baza sunt: (1) egalitatea în fata legii
(pe care o putem compara cu antica isonomia); (2) principiul ca nimeni
nu poate fi pedepsit decât daca a-ncalcat o lege (nulla poena, nullum
crimen sine lege, "nici o pedeapsa, nici o acuzatie fara lege", în
dreptul roman); (3) prioritatea libertatii individuale în raport cu
Constitutia.[8]nota 8^
Dicey a subliniat semnificatia absentei dreptului
administrativ, ca parte a sistemului de drept care se aplica în cazul
actiunii autoritatilor publice. Din perspectiva suprematiei dreptului,
nu exista nici tribunale, nici o reguli speciale dupa care sa se
arbitreze în cazul conflictelor ce implica structuri ale statului.
Impresia multora, nu doar a celor care studiaza profesional
recursul la politica, este ca libertatea individuala are proprietati
dizolvante (destrama comunitati, genereaza "capitalism salbatic"
s.a.m.d.). Vanberg si Buchanan au creionat însa un contrast interesant
între solidaritate si încredere.[9]nota 9^ Încrederea între oameni
este proprie tocmai zonelor unde exista libertate individuala.
La urma, dar nu ca ultima chestiune în ordinea importantei,
trebuie mentionata chiar formularea conditiilor în care se pune
problema libertatii. Conditia asupra careia ne concentram atentia în
continuare este lipsa unui scop comun.[10]10^

Libertatea ca presupozitie
Ideea centrala a capitolului anterior este ca recurgem la
reguli pentru ca s-a ivit o problema, un conflict. Altfel nu facem
apel la reguli.
Daca regulile ar fi ordine pe care trebuie sa le urmam, marea
dificultate ar consta în aceea ca ori de câte ori întreprind o noua
actiune ar trebui, explicit sau implicit, sa îndeplinesc un ordin. Ies
pe usa casei. Ce ordin îndeplinesc? Sa deschid usa? Sa mai fac un pas,
apoi altul? Sa nu ma întorc? s.a.m.d. Ar fi o infinitate de ordine de
îndeplinit de fapt. Nici chiar daca as face asta inconstient, nu as
putea sa vad daca le-am îndeplinit pe toate cum trebuie. Drept care ma
multumesc sa ies pe usa.
Chiar daca ordinele de mai sus nu ar fi concepute în sens
pozitiv, ci negativ (ca interdictii), dificultatea nu ar fi mai mica.
Ce nu trebuie sa fac atunci când ies pe usa Universitatii. Sa nu sparg
geamul? Sa nu desfac suruburile de la mânerele usii? Sa nu iau
mânerele cu mine? s.a.m.d. Dezarmant de multe interdictii!
Avantajul ideii "regulilor ca interdictii" consta însa în
punerea în evidenta a prezumtiei de libertate: tot ce nu este interzis
este permis. Opusul acestei prezumtii este prezumtia reglementarii.
"Legea" (regula), în lumina prezumtiei reglementarii, ar trebui sa
furnizeze indicatii explicite despre ce trebuie facut.
Prezumtia reglementarii paralizeaza actiunea umana. Ar fi
nenumarate exemple de oferit în acest sens, din România si, în
general, din Europa. Cutare manager dintr-un domeniu oarecare spune ca
nu poate actiona pentru ca nu exista "o lege-cadru pentru domeniul
sau". "Legea" ar trebui sa-i spuna cum sa faca el/ea contracte
s.a.m.d. Exemplele se pot diversifica la nesfârsit.
Daca regulile sunt solutii ale unor conflicte, atunci
presupozitia care da sens actiunii umane este libertatea. Cât timp nu
exista conflict, actionez dupa cum cred de cuviinta. Pur si simplu
actiunea umana presupune libertatea. Fara libertate nu are sens sa
spun ca eu am facut cutare lucru sau ca tu ai întreprins cutare
actiune.
Are o societate scopuri comune?
Libertatea ca presupozitie da sens si întreprinderii unei
actiuni si neîntreprinderii actiunii respective de catre individ. Ea
nu poate constitui un ghid însa, tocmai din aceasta pricina, când
indivizii ajung sa aiba probleme în relatiile dintre ei. Atunci ei pot
invoca reguli diferite si s-ar parea ca, în acest fel, nici o regula
comuna nu mai exista.
Societatea din modelele noastre bilaterale are doar doi
membri. Daca au un scop comun oarecare, atunci ei coopereaza în
vederea atingerii lui. Cum fac acest lucru nu este interesant din
punct de vedere al libertatii politice ca solutie la o problema.
Cooperarea lor nu ridica nici o problema.
Ce se întâmpla oare daca membrii societatii nu au nici un scop
comun? În ce sens se mai poate vorbi despre cooperarea lor? Dar daca
scopurile, vederile lor sunt contrastante?
Cooperarea atunci când nu exista un scop comun vizeaza, ca
orice actiune de cooperare, pastrarea ordinii (în sensul tehnic propus
aici - acela de ordine ca avantaj reciproc). Acesta este tipul de
situatii care este interesant din punctul de vedere al libertatii.
Când exista un scop comun sau când membrii societatii au
scopuri necontrastante, nu are nici un rost sa pui problema
libertatii. Pur si simplu problema nu exista. Ea exista doar când
scopurile comune lipsesc si, potential cel putin, scopurile membrilor
societatii sunt contrastante.
Asadar, pâna la urma este putin important daca societatea are
sau nu scopuri comune. Pentru ca sa putem pune problema libertatii
trebuie sa introducem asumptia ca nu exista un scop comun. Altfel
...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.