Literatura si jocul

Literatura si jocul - Astfel, apare dorinta oricarei fiinte umane de a depasi ceea ce este normal, de a depasi pe altii si de a se depasi pe sine, o tendinta spre perfectiune, ca tel principal al vietii. Mediocritatea este pentru cei slabi, de aceea omul a inventat competitia ca modalitate de afirmare.

Literatura si jocul - Joaca este o forma de manifestare intalnita la copii, care incearca sa scape de rutina cu ajutorul imaginatiei. Acestia incalca toate regulile impuse de ratiune, de natura, de tot ceea ce este realizabil, prin crearea unor personaje supranaturale pe care le comanda sau in locul carora se pun chiar ei, impunand viziunea lor despre viata.

Joaca se intalneste de cele mai multe ori in poezii cu continut destinat unei anumite categorii de varsta: copilaria, dar si in proza care vizeaza experientele si fazele formarii caracterului unui personaj, de la varstele cele mai fragede.

Tudor Arghezi a afirmat ca “Cea mai frumoasa jucarie este jucaria de vorbe”. La prima vedere “jucarie” este un cuvant banal: obiect cu care se joaca copiii. Nimic mai simplu. Cu toate astea insa, e mult mai complex decat credem. In fond, viata noastra e un joc. Cum jucarie este folosita pentru joc, la fel cuvintele sunt folosite in jocul vietii. Poate ca si noi oamenii suntem niste jucarii.

Jucaria de vorbe e o arta! Iar arta este o indeletnicire, care are ca scop producerea valorilor estetice. Ea necesita pricepere, cunoastere, capacitati deosebite si consta in modelarea limbajului, in modelarea ratiunii, in modelarea noastra.

Eclipsat de marile teme ale lirismului, cum ar fi iubirea sau istoria, jocul a devenit, mai degraba, motiv adiacent unei alte teme, copilaria, decat o teme in sine. Gandindu-ne la clasificarea facuta de Roger Caillois, putem spune ca fiecare categorie se gaseste in literatura: lui Nica ii plac vertijurile (Ilinx), apoi preferinta sa devine simulacrul (Mimicry).

Ion Creanga a surprins in capodopera sa, “Amintiri din copilarie”, toate fetele persoajului Nica, acel copil din Humulesti, care da dovada de inconstienta si naivitate puerila. Autorul ilustreaza foarte bine relatia de complementaritate dintre joc si copilarie. Copilul Nica se joaca mereu. Fie ca e vorba de furtul cireselor sau de inscenarea unei slujbe bisericesti ori jocul cu batul, atitudinea copilului este de nepasare infantila. Un lucru foarte important, demn de observat, este prietenia legata intre Nica si tovarasii sai de joc.

Jocurile la care s-au referit Caillois si Huizinga sunt asa numitele “jocuri bune”, fiinca au un efect benefic asupra fiintei umane (Alea, Ilinx) sau dezvolta anumite calitati: spiritul competitiei, fair play-ul, imaginatia, gandirea. Dar exista anumite “jocuri rele”, care se afla la granita dintre joc si manifestarile impulsive, animalice ale fiintei umane.

Acest instinct se manifesta si in cazul lui Nica, prin faptul ca trateaza cu o foarte mare cruzime pisicile, dar nu este foarte grav, deoarece el nu se lasa influentat de acesta. Deja aceste jocuri nu se mai inscriu in sfera normalulu, fiind un caz rar, totusi apartinand unei categorii pe care Caillois a omis-o: jocurile impulsive, in care se convertesc energiile negative.