Lumea ca vointa si reprezentare

Estetica
Conceptiile lui Schopenhauer asupra literaturii si artei sunt o consecinta directa a pesimismului sau si a influentei filozofiei budiste. Vointa este un impuls existential care nu da nici o satisfactie, dimpotriva, creand permanent noi necesitati ce nu pot fi in intregime satisfacute, devine o sursa de suferinta. De aceea nu poate exista o fericire de durata; viata este o vale a plangerii, plina de dureri.

La un nivel superior, insa, omul se poate sustrage dictatului Vointei, reusind sa se elibereze. Eliberarea de suferinta se realizeaza prin negarea Vointei, care poate fi obtinuta prin contemplatia artistica sau prin asceza, renuntare si meditatie. Prin arta, omul scapa de sub dominatia Vointei si devine un "subiect pur si pasiv al cunoasterii".

Conceptii asupra moralei
In timp ce omul se poate elibera doar temporar de catusele Vointei prin contemplatia artistica, conceptia etica a lui Schopenhauer da solutia negarii durabile a Vointei. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazeaza pe ratiune si pe legile morale; el vede in "mila" singura modalitate a comportamentului moral.

Prin compatimire si intelegerea suferintei lumii, omul isi depaseste egoismul si se identifica cu semenii sai (Uber die Grundlage der Moral, 1840). Metafizica lui Schopenhauer poarta eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnata de conceptia budista asupra lumii si de misticismul crestin.

Influentele filozofiei lui Schopenhauer
La aparitia operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atentie deosebita. Mai tarziu insa, multi s-au revendicat de la gandirea sa. In domeniul filozofiei a exercitat o influenta deosebita asupra gandirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran, in literatura se recunoaste influenta lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann sau Michel Houellebecq. In psihologie ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann si Sigmund Freud.

Revenind la ermitul insingurat de buna voie intre muntii reci, maiestuosi, in fosnetul impersonal al padurilor vesnic verzi, fara relatii, fara interese comune, fara determinari externe - alcatuim, astfel, un portret perfect al Nordicului. El este puternic prin sine, inflexibil, nobil si "primejdios". Nordicul capteaza si conserva forta, energie, memorie in stransa si secreta determinare cu neamul lui germanic ("greoi"), cu succesiunea integral benefica a stramosilor lui: "De un sir neintrerupt de inaintasi buni pana la tata poti fi pe buna dreptate mandru - nu insa de sirul pur si simplu; caci asa ceva are oricine. Originea unor buni inaintasi decide adevarata noblete ereditara; o singura intrerupere in lantul acela, deci, un strabun rau, anuleaza nobletea ereditara".

Dar prioritar pentru Nordic este "crearea in plan sufletesc a unui sud interior". Pentru ermitul Nordic "lucrul primordial si determinat este intotdeauna sudul ce urmeaza a fi anexat, sudul mult dorit". Asadar, nordicul isi confectioneaza o a doua natura, sudul, prin care ofera si risipeste, consuma, tot ceea ce acumulase ca nordic... O dualitate ce se manifesta ca unitate.

Semnele sudului sentimental, senzorial, dezlantuit si transfigurat sub soarele ce pregateste rodirea, se arata in toata splendoarea lor, in copilarie, precum si in perioada formarii. Intr-adevar, copilaria lui Nietzsche este - conform lui Ernst Bertram - "frumoasa, linistita, senina". Inaintarea lui in viata va fi invaluita - precum coconul in gogoasa - de o atmosfera feminina, total aparat de intruziunile dure ale masculinitatii.

La 30 iulie 1849, tatal lui Nietzsche, Karl, decedeaza inca tanar, in urma unei caderi obscure si a unei contuzii la cap. Micul Friedrich avea cinci ani si era in centrul unei feminitati ce-l proteja: mama Franziska, surorile tatalui sau, bunica dinspre tata, vaduva si protectoare, sora de trei ani, Elizabeth, nascuta in iulie 1846 - si, in sfarsit, ca exceptie palida, un frate mai mic, Josef, nascut in 1849. In mod fatal, s-ar putea spune, acest posibil partener masculin moare in ianuarie 1850, la varsta de doi ani.

Ramasa fara stalpul sau, pastorul Karl, familia pierde din conexiunile necesare unei vieti obisnuite si demne de ascendenta sirului de pastori catolici care i-a premers. Astfel ca, in aprilie 1850, intreaga familie se muta la Naumburg, langa Jena, unde bunica lui Nietzsche avea cunostinte. Mama, Franziska, primeste o pensie de vaduva si o renta de la curtea Altenburg, unde lucrase sotul ei.

In micul orasel Naumburg, familia Nietzsche este izolata, lipsita de imagine si prestanta. In mediul atat de feminizat, singurele contacte masculine sunt, pentru micul Nietzsche, vizitele la tara, la bunicul Oehler. Psihanalizand fara efort traseul viitorului filozof, am putea spune ca el si-a cautat continuu Tatal pierdut prea de timpuriu, devenit doar o amintire frumoasa, si l-a identificat, pasager, in diverse modele masculine: Schopenhauer, Goethe, Wagner, Ritchl, Burckardt, Holderlin, Rohde... La Naumburg urmeaza cursurile scolii secundare (gimnaziul), unde-si face doi prieteni: Wilhelm Pinder si Gustov Krug, vlastare ale unor familii instarite si influente in provincie.

Iata cum, in 1861, la 17 ani, Nietzsche le scrie celor doi cu dorinta, devenita obisnuinta si semn al fascinantiei exercitata de opera in raport cu insignifianta vietii concrete, de a-si sublima faptele in text, concretetea in idealitate, obisnuitul in trairi spirituale singulare: "Dragi prieteni. Iata ca din nou au trecut frumoasele zile in care puteam sta mai mult si mai des de vorba; au trecut clipele atat de pline de speranta in asteptari, atat de consolatoare pentru memoria noastra (...)... ma apuc sa va adresez cateva cuvinte mai putin despre ceea ce am trait, ceea ce am vazut, am auzit, ceea ce m-a bucurat, cat referitor la unele idei..."

De dragul demonstratiei ideii sublimarii vietii in text, pentru a releva, cumva, si una din tezele urmarita in aceasta lucrare, si anume aceea ca Friedrich Nietzsche, ca persoana istorica este emanatia filosofiei sale, ca el ne apare drept un personaj activ, focalizant, al propriei sale creatii, privind (scriind) cu bucurie frenetica modul in care textul se inventeaza cu usurinta pe sine, vom cita marturisirea sa din "Ecce homo", referitoare la momentul finalizarii scrierii "Amurgul idolilor", scrisa in 1888; "Nemijlocit, dupa terminarea operei mai sus numite si chiar fara sa mai pierd nici o zi, am abordat misiunea uriasa a transmutarii valorilor, cu un simtamant suveran de mandrie cu care nimic nu se poate compara, sigur de fiecare clipa a nemuririi mele (...).

Cuvant inainte a luat nastere la 3 septembrie 1888; cand dimineata, dupa ce l-am asternut pe hartie, am iesit din casa, am gasit in fata mea ziua cea mai frumoasa pe care mi-o infatisase vreodata Ober Engandinul - stravezie, incandescenta in culorile ei..." (subl. mea - N. S.)Este prezenta aici o marca esentiala a analizei noastre, ce se aplica din anii formarii pana la final: filosoful Nietzsche este fermecat de textul filosofiei sale - constituit cumva autonom si necesar -, care-i modeleaza si-i directioneaza viata omului Nietzsche...