M.Sadoveanu - Hanul Ancutei

Mihail Sadoveanu - Hanul Ancutei - Pauzele, de scurta durata, după a treia si a şasea povestire introduc, la han noi calatori ( căpitanul Isac si jupanul Damian), personaje naratori, cunoscute de Ancuţa cea tânăra, ba chiar de unii oaspeţi. Aceştia n-au ascultat povestirile anterioare. Ei sunt indemnati sa povestească de comisul Ionita, de atmosfera de la han, intrând in competiţie cu bunăvoinţa, cunoscători fiind ai ceremonialului instaurat inca de pe vremea celeilalte Ancute.

Mihail Sadoveanu - Hanul Ancutei - După ce naratorul evoca acea „toamna aurie” in care a ascultat multe povesti la Hanul Ancutei, introducându-l in scena pe comisul Ionita, acesta din urma preia funcţia de maestru de ceremonii si spune prima istorie, al cărui protagonist este el insusi, dar al cărui pretext este calul prăpădit de care razesul este foarte mândru, căci e urmaşul iepei lui Vodă, iapa devenita superpersonaj al intamplarilor, căci l-a insotit si a trezit curiozitatea si hazul domnitorului.

Comisul Ionita isi încheie „povestea” cerând vin si pregătindu-se sa înceapă alta istorisire pe care de mult vroia sa o spună. Va fi întrerupt de închinarea călugărului de la schitul Durau, care este îndemnat sa spună întâmplarea cu Haralambie. La sfarsitul istorisirii părintele Gherman, uimit de cele ascultate, moş Leonte marturiseste ca nu a mai fost aşa infricosat de când a văzut balaurul. Astfel ca, incitat la istorisire, va povesti întâmplarea, amânând din nou pe cea a comisului.

După acest prim grup de povestiri, se constata o întrerupere in tehnica legării istorisirilor. Este, probabil o pauza scurta in care cei prezenţi la han reflectează pe marginea celor ascultate sau poate ca e încheierea primei zile.

Următoarele trei istorisiri („Fântâna dintre plopi”, „Cealaltă Ancuţa” si „Judeţ al sărmanilor”) constituie si ele un grup legat, unitar. Tonalitatea se schimba, elementul anecdotic si cel fabulos dispare, naratorii sunt in continuare eroi ai intamplarilor narate dar discursul diferă.

Căpitanul Neculai Isac este singurul care marturiseste ca a fost protagonistul evenimentelor in care si-a pierdut un ochi si care nu i s-au şters din inima si din amintire chiar daca fântâna, viata si moarte in acelaşi timp, ca si plopii, simbol si ei ai morţii, nu mai mint.

Istorisirea este continuata parca direct de cea a lui Ienache coropcarul, care nici nu-si mai aminteşte de promisiunea comisului. Cele trei povestiri au o tema erotica, intamplarile sunt povesti de dragoste, împlinita, sacrificata ori trădata si cerând răzbunare. Deşi intre povestirea căpitanului si cea a coropcarului se scurge un timp, in care Ancuţa isi aminteşte ca întâmplarea ii fusese povestita de către mama sa, iar naratorul ramei intervine, întrebând daca fântâna dintre plopi mai exista, intervenţia coropcarului de leagă imediat de cea dinainte.

Când si Ienache si-a încheiat povestea despre Todirita Catana si duduca Varvara, „s-a ridicat […] un om mahalos, si s-a arătat in lumina focului pasind legănat.” Nici intre povestirea ciobanului Constadin Motoc si cea ca a precedat-o nu exista o pauza, o întrerupere. După ce-si încheie trista relatare, căci răzbunarea dragostei trădata i-a adus un prieten, pe Vasile cel Mare, dar nu i-a alungat durerea din suflet si ruşinea umilinţei, ciobanul se retrage in muţenie si in mâhnire, „fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui.”