Mariana Filimon - Fascinatia Baudelaire

Lucrurile se schimba, riscul devine minim, doar daca ne referim numai la inceputuri, la copilaria poeziei celor care am ajuns acum la o anume varsta (sa nu mai vorbim ...), la primele incercari de zbor in lumea fantasta, dar atat de reala, tot atat de reala ca viata, a versului. Atunci cand captezi influente, mimezi gesturi, primesti stimuli dintr-o directie sau alta, cauti sprijin si o anume certitudine.

Fireste insa intre a imita pur si simplu si a percepe inrauriri calea e lunga.In ce ma priveste, fascinatia a constituit-o Baudelaire. Au mai fost si altii - Puskin, Esenin, traiam doar in plina avalansa a literaturii ruse si sovietice, dar Les fleurs du mal sau "magia literelor franceze" m-au marcat, intr-adevar, intr-o perioada esentiala. O perioada cand murmuram intr-un fel de betie a recunoasterii de sine:

"Mi-e sufletul asemeni unui adanc mormant,
Nevrednicul ei schivnic de-o vesnicie sint
Si n-am nici o podoaba in jalnica-mi chilie".
Mi-e greu sa-mi amintesc acum in ce imprejurari ale putinilor mei ani ma socoteam eu insami un fel de schivnic al mortii!

Intrezaream pesemne sau doar presimteam latura fantomatica a lumii, ametitoarele tenebre "unde nici o raza n-a zambit", cu noaptea lor, o "gazda mohorata" si ma imbibam de acea atmosfera grea, de forta ei intunecata.Amanuntele autobiografice, chiar retraindu-le in amintire, nu cred ca ar izbuti sa explice, mai curand ar simplifica aplecarea mea de atunci.

Si totusi, de ce Baudelaire? De ce? Intrebarea are mai multe posibile raspunsuri. Afinitati - e prea mult sau prea putin spus.
Gasim, desigur, intr-un anumit ceas al devenirii noastre, cartea, lectura potrivita. Gide parca spunea ca citim de fapt pentru a ne confirma gandurile. Esti adolescent, bantuit de lucruri pe care le intuiesti, dar pe care nu le poti patrunde pe deplin. Contururi vagi, miscatoare ce te nelinistesc. Intrebarile se aduna sub semne imprecise, de nerostit, de neformulat.

Dar iata - deschizi o carte si in filele ei (intamplator?) e un posibil raspuns.Esti poet sau, cel putin, tinzi sa devii, scrii cu incapatanare si cu fervoare versuri stangace, cu sau fara rima, ii citesti pe altii, pe marii, pe adevaratii si intr-o zi descoperi Poemul. Cel ce te poate lumina. Firele care te-au purtat catre el sunt infinite, misterioase, gata insa sa-ti implineasca bucuria unei intalniri unice, esentiale.
Citeam in nestire Florile Raului, imi asumam expresii, enunturi, sonoritati tulburatoare, dar mai ales o stare anume, trucand totusi o nefericire existentiala greu explicabila.

Ceea ce imi sugerau versurile lui Baudelaire era uneori mai mult decat puteam indura: ecouri ale unor trairi pentru mine inca bajbaitoare, inca precare, dar cu atat mai dureroase. Nu puteam, de una singura, duce o sclipire a intelegerii, a patrunderii in abisuri, pana la capat.
Cel ce a dat lumii Albatrosul stie, imi spuneam. Tanjeam dupa un adevar anume, abia ghicit, si ma aflam la varsta cand, mai mult decat perceperea reala, sugestia te fascineaza. Baudelaire ma conducea catre stralucirile intunecate ale misteriosului, ale inefabilului si acesta era atunci "adevarul" meu.