Memorialistul Ioan Slavici

"Amintirile lui Slavici isi au sursa tot in pasiunea lui justitiara, de asta data in apararea memoriei unor mari prieteni pe care ii simtea nedreptatiti : Eminescu, Caragiale, Cosbuc. De aceea, in ele nu-l intereseaza atat anecdotica, faptul de viata, cat portretul moral" 56. In primul capitol - Eminescu - omul, Slavici vrea sa arate prietenia lui cu Eminescu si afirma : "Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, in genere scriitor, ci om sufleteste, apropiat, pe urma caruia am avut multe zile de multumire senina si povatuitor in cele literare". Memorialistul vrea sa arate ca Eminescu sa fost un om superior din punct de vedere moral si cum lui Slavici i se parea ca pesimismul este ceva imoral, vrea sa-l "apere" de aceasta imoralitate si incearca sa convinga ca, de fapt Eminescu a fost un optimist. Ca trasatura dominanta a personalitatii eminesciene este reliefata izolarea fata de societatea vremii. Dezordinea din viata poetului, la care revine adesea memorialistul este pusa in seama acestei abstrageri din lumea inconjuratoare si nu este nici ea, in cele din urma, trasatura negativa, ci semnul celor alesi, care participand la suferintele omenirii, isi ignora propria viata.

Deoarece in epoca se credea ca exista o oarecare rivalitate intre Alecsandri si Eminescu, Slavici cauta sa arate opusul. Si nici ca se putea altfel pentru ca Eminescu este "om de o rara disciplina interioara", iar "ceea ce-l atingea pe el erau trebuintele, suferintele, durerile si totdeauna rarele bucurii ale altora". Despre Creanga spune ca e "om de o inteligenta cu desavarsire superioara" si "ceea ce l-a ridicat in randul marilor nostri scriitori e sinceritatea si iubirea de adevar" - mult pretuite de etica scriitorului. Creanga "se razima pe nesecatele comori de intelepciune ale poporului" si era "mare maestru in ceea ce priveste intrebuintarea limbii romanesti".